O femeie frumoasă trece zilnic prin mine
o femeie frumoasă trece zilnic prin mine
ca pe malul unui fluviu cu poduri închise
de pe celălalt mal, iubiţii şi neiubiţii ei îi trimit mesaje
bezele emoticoane,
la răstimpuri, harpoane plase ori bărci de trecut apa
ea ştie să se ferească mereu
în valizele ei cineva coase nasturi peste dantele
altcineva aruncă o piatră şi joacă şotron peste rochiţa roşie cu buline
de sub pleoapele nedormite îi cad vise în pulberi pe care le toarce apoi
ca învelitoare pentru zilele reci
de ceva timp îmi cere trupul să locuiască în el
de parcă n-ar vedea că şi eu la rându-mi locuiesc în alt trup
că peste pielea mea au ieşit ţepii ariciului-de-mare
că paşii mei sunt închişi în globii de sticlă ai pajurei-aurii
îi arăt drumu lspre templul
cu şobolanii deveniţi zei la farfuria cu lapte a zilei
cu femei şi bărbaţi care îşi tund părul pentru ea
şi-i împletesc flori în ghirlande chemând-o să-şi spele
sângele de pe corp în râul lor sacru
dar nicio zi nu-i atât de lungă
astfel încât la capătul ei să devii zeu
noaptea ne visează pe amândouă
şi ne curge cuminte prin vene
apoi, ne închide în valizele femeii frumoase
pe ea în cel cu dantele pe mine în acela unde
încă se joacă şotron
închise cum stăm când dormim nu ne mai deosebeşte nimic
în azilul de noapte al geamantanelor vechi.
închise cum stăm şi visăm de pe malul acesta
la celălalt.
ziua în care durerea s-a transformat
într-un peşte rece învelit în ziar
încep să prind gustul filosofiei: dulce-amărui
poate nu la fel de plăcut ca starea de preanestezie:
nu mă pot ţine pe picioare dar pot râde
plutesc sunt uşoară nu mai fac parte din cele 47 de kg
inutile şi prea grele oricum
sunt reaşezată în trup pusă în rând
cearşafurile albe par desenate cu trupuri
trupurile desenate cu răni cusute şi bandajate
descopăr că mama mea nu mai este eroul meu
ci un om cuminte aşezat în propria piele
că ne despart zidurile încăperilor
care mă adăpostesc şi apasă deopotrivă
între mine şi ea porţi închise
un peşte rece învelit în ziar
îmi este trimis ca hrană de zi
doamna iubitoare de platon şi cu un sân amputat
mi-l transformă în taină
muşcăm amândouă din carnea aceea sleită
pe care singură nu aş fi îndrăznit s-o ating
pentru stâmpărarea foamei
apoi o împărţim cu un pescăruş - unul dintre
cei câţiva care şi-au pervertit gusturile cu mâncarea
bolnavilor din spitalul mare
facem semnul crucii peste trupurile noastre
semnul peştelui peste aripile pescăruşului
pentru acel timp
femeia cu un sân amputat
a fost mama mea duhovnicul meu
crucea care mi-a purtat trupul pentru revenirea la viaţă
zilele - peşti reci înveliţi în ziar.
într-un peşte rece învelit în ziar
încep să prind gustul filosofiei: dulce-amărui
poate nu la fel de plăcut ca starea de preanestezie:
nu mă pot ţine pe picioare dar pot râde
plutesc sunt uşoară nu mai fac parte din cele 47 de kg
inutile şi prea grele oricum
sunt reaşezată în trup pusă în rând
cearşafurile albe par desenate cu trupuri
trupurile desenate cu răni cusute şi bandajate
descopăr că mama mea nu mai este eroul meu
ci un om cuminte aşezat în propria piele
că ne despart zidurile încăperilor
care mă adăpostesc şi apasă deopotrivă
între mine şi ea porţi închise
un peşte rece învelit în ziar
îmi este trimis ca hrană de zi
doamna iubitoare de platon şi cu un sân amputat
mi-l transformă în taină
muşcăm amândouă din carnea aceea sleită
pe care singură nu aş fi îndrăznit s-o ating
pentru stâmpărarea foamei
apoi o împărţim cu un pescăruş - unul dintre
cei câţiva care şi-au pervertit gusturile cu mâncarea
bolnavilor din spitalul mare
facem semnul crucii peste trupurile noastre
semnul peştelui peste aripile pescăruşului
pentru acel timp
femeia cu un sân amputat
a fost mama mea duhovnicul meu
crucea care mi-a purtat trupul pentru revenirea la viaţă
zilele - peşti reci înveliţi în ziar.
în fiecare vineri
sub pielea ei se aşeza
rănit de moarte zeul
ea îl învia cu sângele propriu
pielea ei devenea sidefie
carnea ei strălucea strălucea
între o vinere şi alta nu mai erau zile
între piele şi muşchi dormea el
dincolo de el nu mai era nimic
ea respira lumină se hrănea cu lumină
şi stomacul îi era o aură uriaşă
devenit apoi un văzduh în care
înaripatele străluceau libere
mă privesc:
în carnea mea se aşază rănit de moarte
zeul
el vine cu tot cu lumină şi adoarme
imediat ce închid ochii
îmi vine să merg cu ochii închişi
ca nu cumva să-i tulbur somnul
se întinde sub piele îi împrumut forma osaturii
a muşchilor şi a organelor mele vii
caut prin manuale de medicină
moduri prin care se poate închide moartea
în timp ce sângele circulă
în fiecare zi învăţ metode de resuscitare -
e zeul meu şi trebuie să-l ţin în viaţă.
sub pielea ei se aşeza
rănit de moarte zeul
ea îl învia cu sângele propriu
pielea ei devenea sidefie
carnea ei strălucea strălucea
între o vinere şi alta nu mai erau zile
între piele şi muşchi dormea el
dincolo de el nu mai era nimic
ea respira lumină se hrănea cu lumină
şi stomacul îi era o aură uriaşă
devenit apoi un văzduh în care
înaripatele străluceau libere
mă privesc:
în carnea mea se aşază rănit de moarte
zeul
el vine cu tot cu lumină şi adoarme
imediat ce închid ochii
îmi vine să merg cu ochii închişi
ca nu cumva să-i tulbur somnul
se întinde sub piele îi împrumut forma osaturii
a muşchilor şi a organelor mele vii
caut prin manuale de medicină
moduri prin care se poate închide moartea
în timp ce sângele circulă
în fiecare zi învăţ metode de resuscitare -
e zeul meu şi trebuie să-l ţin în viaţă.
Fugisem din rochia albă
scuză-mă dragule mă duc să miros câteva flori de pe marginea prăpastiei
tu poţi continua liniştit
să amesteci culorile corpurilor şi să le schimbi cu cele din preşuri
nimeni nu suflă în fluierele picioarelor de ciută
nici măcar atunci când ele se apropie de genune -
e un cântec dulce coborâtor.
s-ar putea să întârzii mai mult: drumul e neumblat pentru mine;
ah! nu-mi da încă drumul la mână
şi să răspunzi cuviincios preotului; scaunul acela nu e în rând cu celelalte
vezi dragule să nu se supere invitatul şi
să nu se plictisească în timp ce mătasea îi creşte peste gură
oh, văd cum pantoful tău drept se transformă în buncăr,
buzunarul cămășii în groapă comună, dar niciun trup nu e încă
atât de rece pentru-a se coborî în țărână
și eu nu știu dacă pașii tăi vor străbate infernul
orchestra cântă însă un marș triumfal
e un sens al vieții să-ți porți lumea și s-o lepezi câte puțin în tot ce atingi.
hăul e din ce în ce mai cald
cine te-a minţit că aici nu e aer
mai lasă-mă să cobor puţin e tare plăcut
îţi spun dragule e cel puţin la fel de plăcut ca
prima dată sânul mamei stâmpărând și foamea și frica.
scuză-mă dragule mă duc să miros câteva flori de pe marginea prăpastiei
tu poţi continua liniştit
să amesteci culorile corpurilor şi să le schimbi cu cele din preşuri
nimeni nu suflă în fluierele picioarelor de ciută
nici măcar atunci când ele se apropie de genune -
e un cântec dulce coborâtor.
s-ar putea să întârzii mai mult: drumul e neumblat pentru mine;
ah! nu-mi da încă drumul la mână
şi să răspunzi cuviincios preotului; scaunul acela nu e în rând cu celelalte
vezi dragule să nu se supere invitatul şi
să nu se plictisească în timp ce mătasea îi creşte peste gură
oh, văd cum pantoful tău drept se transformă în buncăr,
buzunarul cămășii în groapă comună, dar niciun trup nu e încă
atât de rece pentru-a se coborî în țărână
și eu nu știu dacă pașii tăi vor străbate infernul
orchestra cântă însă un marș triumfal
e un sens al vieții să-ți porți lumea și s-o lepezi câte puțin în tot ce atingi.
hăul e din ce în ce mai cald
cine te-a minţit că aici nu e aer
mai lasă-mă să cobor puţin e tare plăcut
îţi spun dragule e cel puţin la fel de plăcut ca
prima dată sânul mamei stâmpărând și foamea și frica.
Tată, tată, vie împărăţia ta şi ochiul tău
peste scutecele care mă înfaşă
cuminecă-mă înainte să te lepezi de mine
se face frig
tată, uite-mă, sunt copilul tău, întâiul tău născut
doar sabia îngerului m-a împins pe drumul acesta
pântecul mamei m-a crescut ca pe un aluat
într-o cocă firavă sufletul meu este gata copt
şi dă peste el
iată a venit iarna şi m-a adus la tine
tată, tată, vie împărăţia ta!
peste scutecele care mă înfaşă
cuminecă-mă înainte să te lepezi de mine
se face frig
tată, uite-mă, sunt copilul tău, întâiul tău născut
doar sabia îngerului m-a împins pe drumul acesta
pântecul mamei m-a crescut ca pe un aluat
într-o cocă firavă sufletul meu este gata copt
şi dă peste el
iată a venit iarna şi m-a adus la tine
tată, tată, vie împărăţia ta!
Cireșul, îngerul cireș – poem din pandemie (dintr-un poem în lanț)
În fiecare picătură translucidă există oportunitatea unui joc
Poate fi jocul vieții, chiar și când moartea îi fură startul
poate fi al luminii, chiar dacă umbra îi crește mai mare și se înfige adânc în pământ,
al oglindirii în fântână
în fiecare picătură, Însuși Dumnezeul întreit plimbându-Și duhul pe ape,
Platon în dialog cu el însuși
Ghilgameș cu el însuși, ucigând fiarele sălbăticiei
din toate astea s-au născut Pământul, Socrate, Enkidu
din umbra lor, alte umbre
din abisul umbrelo rumbrei, omul ucigător de oameni
vai nouă, vai nouă, vietăți de hârtie
care nu putem purta nici măcar umbra vieții celeif ără de moarte!
Am asistat la cerul din spatele ferestrei
Un cireș e ca un frate de veghe la fereastră -
Poate fi jocul vieții, chiar și când moartea îi fură startul
poate fi al luminii, chiar dacă umbra îi crește mai mare.
suntem prinși într-un joc. într-o horă. într-o fotografie. într-un cuvânt.
într-o linie trasată cu creta. într-un pom crescut din pământ.
Mă știe pe de rost.
iarna, când are o alură scheletică, îi spun frate -
atunci seamănă cu un băiat în creștere.
nu are nevoie de podoabe; ca un copil Ahile este.
nu! ca uncopil Ghilgameș. într-oz iva fi mare și puternic.
În altă zi, va rămâne singur.
vara, impodobit în verde și roșu, așa dulce-roditor, e sigurf emeie.
poate mi-e soră. chiar mamă sau fiică.
(e un joc al vieții dincolo de orice.)
așteptând amândoi ploaia, ne amintim timpul când eram doar semințe.
însetați stăm de o parte și de alta-a ferestrei.
În fiecare picătură translucidă există oportunitatea unui joc
de-a v-ați ascunselea cu draperia-ntuneric între noi
cu draperia-lumină, de-a cerul și zborul.
închisă cum stau în acest 3/4 al camerei mele îmi gândesc cu nesaț moartea
închis cum stă cu picioarele înfipte-n pământ, în acel 3/4 al spațiului
în care l-am plantat, îmi gândește cu nesaț viața.
poate că tocmai acest singuratic cireș este un înger al vieții.
Copyright © 2021 Daniela Varvara
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
În fiecare picătură translucidă există oportunitatea unui joc
Poate fi jocul vieții, chiar și când moartea îi fură startul
poate fi al luminii, chiar dacă umbra îi crește mai mare și se înfige adânc în pământ,
al oglindirii în fântână
în fiecare picătură, Însuși Dumnezeul întreit plimbându-Și duhul pe ape,
Platon în dialog cu el însuși
Ghilgameș cu el însuși, ucigând fiarele sălbăticiei
din toate astea s-au născut Pământul, Socrate, Enkidu
din umbra lor, alte umbre
din abisul umbrelo rumbrei, omul ucigător de oameni
vai nouă, vai nouă, vietăți de hârtie
care nu putem purta nici măcar umbra vieții celeif ără de moarte!
Am asistat la cerul din spatele ferestrei
Un cireș e ca un frate de veghe la fereastră -
Poate fi jocul vieții, chiar și când moartea îi fură startul
poate fi al luminii, chiar dacă umbra îi crește mai mare.
suntem prinși într-un joc. într-o horă. într-o fotografie. într-un cuvânt.
într-o linie trasată cu creta. într-un pom crescut din pământ.
Mă știe pe de rost.
iarna, când are o alură scheletică, îi spun frate -
atunci seamănă cu un băiat în creștere.
nu are nevoie de podoabe; ca un copil Ahile este.
nu! ca uncopil Ghilgameș. într-oz iva fi mare și puternic.
În altă zi, va rămâne singur.
vara, impodobit în verde și roșu, așa dulce-roditor, e sigurf emeie.
poate mi-e soră. chiar mamă sau fiică.
(e un joc al vieții dincolo de orice.)
așteptând amândoi ploaia, ne amintim timpul când eram doar semințe.
însetați stăm de o parte și de alta-a ferestrei.
În fiecare picătură translucidă există oportunitatea unui joc
de-a v-ați ascunselea cu draperia-ntuneric între noi
cu draperia-lumină, de-a cerul și zborul.
închisă cum stau în acest 3/4 al camerei mele îmi gândesc cu nesaț moartea
închis cum stă cu picioarele înfipte-n pământ, în acel 3/4 al spațiului
în care l-am plantat, îmi gândește cu nesaț viața.
poate că tocmai acest singuratic cireș este un înger al vieții.
Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Daniela Varvara, LODEBAR (jurnal din casa uitării)
Copyright © 2021 Daniela Varvara
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.