Când scriu,
bucată cu bucată din mine se rupe,
iar stiloul se face mai ascuțit decât a fost vreodată.
Și-o parte din mine se rupe
și se-aruncă în neștire
într-un hățiș lipsit de spirit viu.
Tot ce-i viu, de fapt, îmi curge din piept,
Mă-ntreb unde greșesc atunci când amorțesc
și știu doar să mișc din mână.
Din rânduri
hrănesc, rănesc, iubesc.
Să-mi țină cineva condeiul,
rogu-vă.
Aș vrea să trăiesc.
Îmi curge cerneala pe sub piele
și mă fac albastră.
Vreau să-mi țin condeiul
pentru că fără el,
am încetat să mai fiu eu.
Amestec de contradicții și impresii
Să nu te apropii de mine prea mult.
Sunt rece.
Să nu te-aștepți să te vindec.
Sunt plină de plasturi,
pansament
și vată îmbibată-n spirt.
Să nu
te-aștepți să mă deschid în fața ta.
Vei crede
că vara se transformă-n iarnă,
iar
amurgul în zi de primăvară târzie.
Să nu te apropii de mine prea mult.
Sunt rece.
Să nu te-aștepți să te vindec.
Sunt plină de plasturi,
pansament
și vată îmbibată-n spirt.
Să nu
te-aștepți să mă deschid în fața ta.
Vei crede
că vara se transformă-n iarnă,
iar
amurgul în zi de primăvară târzie.
Nu am ştiut cu ce să încep
Acum,
cuvintele arată așa.
Cuvintele nu mai sunt întregi
sau poate că așa arată ele,
cel mai natural,
de fapt.
Se gândea că asta-i o tragedie.
Și totul se amestecă neîntrerupt.
E greu să apuci firul rătăcit al unui
lucru pe care nu îl poți explica.
Sunt cuvinte care nu trebuie să
aibă o formă anume.
Suntem copleșiți de
standarde.
Normele nu își au tot timpul rostul
ori,
asta e doar vocea cuiva ce
se răzvrătește.
Și totuși,
de ce ar fi rău?
Întâi de toate,
negi tot ceea ce ți se întâmplă
pentru că ceva, în interior,
sună greșit.
E greșit și pe exterior.
Ca să îți dai seama,
trebuie,
pentru ceva timp,
să pășești pe dinafară.
Complet greșit
Ceea ce ți se potrivește nu va fi
vreodată
limitat la
standarde,
la linii imaginare
pe care ni le tragem singuri.
Unii dintre noi pășim strâmb
tot timpul
doar pentru ca
atunci când ne uităm la ceas,
atunci când se înserează,
când iarna răpește soarele uitat pe cer,
atunci când la finalul unui
"Ce-a fost asta?"
totul pare să fie
nimic mai mult
decât bine.
Decât
suficient.
Acum,
cuvintele arată așa.
Cuvintele nu mai sunt întregi
sau poate că așa arată ele,
cel mai natural,
de fapt.
Se gândea că asta-i o tragedie.
Și totul se amestecă neîntrerupt.
E greu să apuci firul rătăcit al unui
lucru pe care nu îl poți explica.
Sunt cuvinte care nu trebuie să
aibă o formă anume.
Suntem copleșiți de
standarde.
Normele nu își au tot timpul rostul
ori,
asta e doar vocea cuiva ce
se răzvrătește.
Și totuși,
de ce ar fi rău?
Întâi de toate,
negi tot ceea ce ți se întâmplă
pentru că ceva, în interior,
sună greșit.
E greșit și pe exterior.
Ca să îți dai seama,
trebuie,
pentru ceva timp,
să pășești pe dinafară.
Complet greșit
Ceea ce ți se potrivește nu va fi
vreodată
limitat la
standarde,
la linii imaginare
pe care ni le tragem singuri.
Unii dintre noi pășim strâmb
tot timpul
doar pentru ca
atunci când ne uităm la ceas,
atunci când se înserează,
când iarna răpește soarele uitat pe cer,
atunci când la finalul unui
"Ce-a fost asta?"
totul pare să fie
nimic mai mult
decât bine.
Decât
suficient.
Rutină. rutină. ru-ti-nă
Acele zile în care îmi
amețeam subconștientul cu
repetatele acțiuni care-mi
degradau,
de fapt,
exteriorul difuz,
pentru că,
nemaipomenit de straniu
totul venea din interior.
"Îmi plac momentele mele de succes,"
m-am gândit odată.
Așa-mi plac de tare,
că poate nu mai sunt nici măcar plauzibilă când
aspir
către Ele.
De frică și de greață ce mi-a fost
m-am aruncat singură într-o perpetuă
nevoie
de
mișcare,
un pragmatism
închipuit, aș zice.
Sunt atât de artificială căutând cuvinte
mari,
mari,
cât pot ele să fie de mari
că să maschez ceea ce mă
otrăvește din rădăcini.
Când apuc periuța de dinți în mână,
dimineața,
mă uit în oglindă analizându-mi
chipul rotund și neutru
și poate că nu mă cred de fiecare dată,
totuși fac ceva.
Nu?
Un soi de mâncărime mă cuprinde din piept și
mă uit în jurul meu,
într-un fel, mi-aș dori să fiu observată.
Adică,
nu vreau să întinzi mâna înspre mine,
în schimb, ce-ar fi
să te
uiți
la mine.
Și ochii tăi să scoată mâncărimea
din pieptul meu.
Iar când mi se dezlipesc
buzele
una de cealaltă,
când zâmbesc,
e un luciu în mine,
e un luciu în jurul meu,
căci eu iubesc
când scap
și iubesc să înaintez
și să mulțumesc.
Acele zile în care îmi
amețeam subconștientul cu
repetatele acțiuni care-mi
degradau,
de fapt,
exteriorul difuz,
pentru că,
nemaipomenit de straniu
totul venea din interior.
"Îmi plac momentele mele de succes,"
m-am gândit odată.
Așa-mi plac de tare,
că poate nu mai sunt nici măcar plauzibilă când
aspir
către Ele.
De frică și de greață ce mi-a fost
m-am aruncat singură într-o perpetuă
nevoie
de
mișcare,
un pragmatism
închipuit, aș zice.
Sunt atât de artificială căutând cuvinte
mari,
mari,
cât pot ele să fie de mari
că să maschez ceea ce mă
otrăvește din rădăcini.
Când apuc periuța de dinți în mână,
dimineața,
mă uit în oglindă analizându-mi
chipul rotund și neutru
și poate că nu mă cred de fiecare dată,
totuși fac ceva.
Nu?
Un soi de mâncărime mă cuprinde din piept și
mă uit în jurul meu,
într-un fel, mi-aș dori să fiu observată.
Adică,
nu vreau să întinzi mâna înspre mine,
în schimb, ce-ar fi
să te
uiți
la mine.
Și ochii tăi să scoată mâncărimea
din pieptul meu.
Iar când mi se dezlipesc
buzele
una de cealaltă,
când zâmbesc,
e un luciu în mine,
e un luciu în jurul meu,
căci eu iubesc
când scap
și iubesc să înaintez
și să mulțumesc.
Maria–Talida Izdrăilă (16 februarie 2001, București): Numele meu este Maria–Talida Izdrăilă, însă mai peste tot, oamenii îmi spun Diana. Toată viața mea am fost strigată așa. Cum stă treaba? Nimic mai mult decât o confuzie la momentul completării certificatului de naștere. Sunt născută pe data de 16 Februarie 2001 și am 20 de ani. În prezent sunt studentă în anul I la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității din București. Iubesc scrisul în orice limbă străină. Încă îmi învăț ‘sufletul’ să se manifeste în limba română. Sunt un om imperfect, visez mult, iubesc, iar atunci când aceste aspecte se întrepătrund și devin mai puternice decât mine … scriu.
Copyright © 2021 Maria–Talida Izdrăilă
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.