DORINA STOICA - LA O CAFEA CU SINGURĂTATEA

 

La o cafea cu singurătatea

M-am făcut foarte mică să pot ieși
neobservată din numele tău. Am plecat.
N-am luat cu mine decât piatra de pe inimă,
o sticlă cu apă de izvor și vântul frunzărind
tomnatec, ca să scrie povești de viață,
pe caldarâm.

Nu vrei să petrecem un timp
împreună? E frig, ce cauți la ora asta
din noapte, într-o gară pustie,
spre dimineață tandră, singurătatea
m-a întrebat șoptit.

Vreau, i-am răspuns, când zorii vor sfâșia
Întunericul, ca un hohot de plâns
vom sorbi împreună cafeaua, apoi ne vom urca
în primul tren și vom lăsa în urmă trecutul.

Pâinea

Pe strada Susaikov la numărul șapte
locuia o prescurăreasa.
Era scundă și avea sânii ca două pâini.
Mama mă trimetea la ea în fiecare vineri.
În timp ce-mi punea
cele șase prescuri în punga de pânză
spunea răstit: “nu care cumva să mănânci din ele”.
Mă opream la colțul străzii Susaikov
și pipăiam prin pânză pâinicile acelea
rotunde și moi. Țineam strâns punga
cu brațele amândouă și le miroseam într-una.
Mi se părea că toată strada e albă, e caldă
și miroase a pâine.
Mergeam agale spre casă pe drumul cel mai lung.
Toți câinii îmi adulmecau urma.
Oamenii se mirau cum eu, un copil așa mic
Eram în stare să umplu cu mirosul de pâine
un oraș atât de mare!
Acasă așezam prescurile pe masă, apoi
mă odihneam cu privirea ațintită spre
viața mea de acum
despre care nu știam încă nimic.

Strigătul mut al Depănătorului de zile

În pădurea deasă nici un luminiș,
nici o poiană cu fragi, cu flori rotunde
de trifoi cu patru foi, cu lumânărele,
buburuze și furnici.
Doar hipertensiunea aceasta arterială
și temperatura pe care cineva,
mereu mi-o tot ia.
Îmi explodează în cap, soarele!
Sunt vie atâta timp cât prin vene
îmi curge cerul și râurile și vara
aceasta ce se va termina în curând
sub masca ce mi-a strivit
vacanța și zâmbetul frumos,
dar și bucuria de-a mirosi florile.
Tripleți de îngeri fără aripi,
născuți din fecioare fertilizate în vitro,
cu trâmbițe de argint în dinți
vor să se se mute din cerul de lut,
în țărână.
Începând din anul acesta, rotund
vor face naveta între cer și pământ,
până ce apocaliptic vorbind,
se va împlini profeția.

Tăcerea aude tot

Noaptea coboară parfumată
dinspre cer peste regina nopții.
La fereastră stă de veghe
insomnia unui om bătrân
de care nu mai are milă nimeni
și care dă din mâini ca să alunge
niște amintiri despre acei pe care
i-a alăptat, i-a ținut în brațe, i-a făcut oameni,
despre acei acum atât de străini...
Tăcerea aude tot.
Se sparge în cioburi incolore.
Nu ne iubim nici părinții,
nici frații, nici dușmanii.
Într-o dimineață ne trezim fără ei.
În piept rămâne înfiptă adânc
o neputință ce doare
și amintirea unei zile trecute
pe care am da orice s-o aducem înapoi
ca s-o schimbăm.

Sentimente sub formă de acatist

să știi că ieri am plecat într-o altă viață
din viața noastră de mâine clădită de mult
pe temelia unor speranțe năruite.

voi coborî infernal în zile cu ploi de vară,
în rugăciuni agățate pe aripile unor îngeri
prea triști ca să mai fie păzitori și
în legăminte șoptite sub patrafir într-o duminică
cu dangăt de clopot, fugărită la o margine de răsărit,
acolo unde ploaia de bucuria întâlnirii cu soarele
desenează un curcubeu și niște sentimente sub
formă de acatist, ori sub formă de catismă
rostite pentru întristări cenușii,
sau pentru lovituri repetate cu vorba
pe suflet de femeie tânără, apoi matură
și în cele din urmă înțelepțită de ani,
răbdătoare pentru ziua de mâine.

am numărat șaptezeci de ori câte șapte.
așteptând un tren oprit undeva, în câmp
de Dumnezeul nostru cel bun și drept
care știe că alergi să m-aduci înapoi.
până când să te iert, până când?
până ieri, până azi, până când?

Visam că nu pot ajunge la ziua de mâine

Cineva îmi fura când adormeam aerul de respirat.
Prin cămașa de noapte mi se vedea inima.
Întindeam mâinile spre ziua de mâine
și visam că nu pot ajunge la ea.
Îmi crescuseră niște gânduri prea lungi.
Atârnau în neorânduială transpirate
peste anotimpul fără ploi.
M-am tuns, apoi am sunat salvarea.
Au rămas o mulțime de rugăciuni neîncepute,
niște pisici fără stăpâni într-o casă golită de sensuri,
cu ferestre-uși privind cu teamă
spre poarta încuiată pe dinafară.

Acasă?

În blocul acesta cu zece etaje locuiesc
o mulțime de oameni

și gândaci de bucătărie.
Pe fiecare noptieră un iPhone,
o tabletă, sau un laptop.

Nesomnul tastează
pe rețelele de socializare, pe forumuri
povești de viață, idile.
Unii se ceartă, alții se cuplează, se despart.
Ei și lumea lor virtuală,
tu și lumea ta virtuală,
eu și lumea mea virtuală.
“Acasă”
nu e un dormitor călduț cu pat dublu.
E “acasă” pe facebook,
pe site-uri,
pe reviste,
pe bloguri

începi de “acasă” și ajungi tot “acasă”.
Acasă la tine e iPhone,
tableta, sau laptop-ul și gândacii de bucătărie.

O zi mai mult ca perfectă

Dimineață cu aspiratorul silențios
adun pielea de pe jos, unghii,
mirosul de ceapă, urmele de praf de pe mobile,
scame.

Pubelele înghit tăcute gunoiul reciclat.
E atâta liniște de-mi pare că aud
rugăciunile și vântul care bate
dinspre țara mea.

Trag apa peste ziua de ieri.
Din lac se ridică o ceață lăptoasă
și se urcă în vârful muntelui
desenat pe geamul de la bucătărie.

Oftez!

Ceva, undeva

Zilele trecute când am scos batista
mi-a căzut din geantă ceva.
Dacă a găsit cineva,
într-o gară unde opresc trenuri
ce se duc pretutindeni în lume,
țara mea
îl rog să mă caute, dar nu
la adresa pe care o știa
ci la alta, aflată undeva
între o apă și-un munte
ce se va scufundă
încet, în ea.

Mai înainte de a o pierde
nu se vorbea prea bine despre ea.
Totuși e singura țară a mea.
O iubesc
și-mi pasă de ea!

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Dorina Stoica, Ferestre în ziduri
Blog personal: Un om sub vremi
Pagina Facebook: Dorina Stoica

Copyright © 2021 Dorina Stoica
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.