Omul aflat la răspântie
Deodată frica pune stăpânire pe omul
aflat la răspântia clipei
cât durează clipirea unei stele
spre stingere.
Uneori, am vrea să fim
cât mai departe
de ceea ce nici moartea
nu mai poate a desparte
acum aici
mâine dincolo
traşi pe o roată
scârţâind a neîndurare
fără de aer şi nici respirare
suntem mai mult
decât putem să ne imaginăm
alunecăm repede repede
pe o netedă lespede
cum moartea ne curăţă fără cruţare
de rămăşiţe de viaţă
de o trăire fără măsură
pe măsură ce uităm că trăim.
Acum ne hrănim cu aer
în loc de cuvinte
cum din senin, atât de curat
moartea citeşte
ea singură
numele nostru
scris pe curat.
Frica ne apără de noi înşine
de-a nu cădea
în preajma cuiva
şi de a ne înstrăina.
Frica e arma cea mai teribilă
ea nu ucide şi nici nu ţinteşte
decât asupra omului
când ceva pare a-l prigoni
şi a-l izgoni din casa naşterii sale
din prea largul unei întinderi
care ne cuprinde şi ne surprinde
mai singuri decât am fi fost vreodată.
Teama de celălalt e teama
de noi înşine. Nu ştim
nu ştim ce va urma
de nu cumva voi fi chiar eu
următorul.
Urmez o cale
fără nimeni înaintea mea.
E calea umană a suferinţei
când nici părinţii nu-ţi sunt de ajutor.
Nu au nici o vină că te-ai născut
eşti doar fructul iubirii lor.
Eşti lacrima mamei tale
suspinul ei de moarte
ştiutoare şi presimţitoare
că va fi vai de cel care vine în lume
şi lumea nu-l va recunoaşte
nici ca fiu, nici ca frate.
Legământul acesta intim
durează şi ne îndurerează
până la moarte.
Şi dincolo de moarte.
Îndurare
E frig în casa omului
în cer şi pe pământ e frig
ne-apasă o durere fără nume
şi nu mai am cuvinte, Doamne, să te strig.
Şi nici cuvinte nu mai sunt
învie frica pe pământ
şi nici durerea nu mai doare
şi nici o spaimă nu-i atât de mare.
Viaţa românului e ca un cui într-o rană
pentru fiecare suflet a înviat Iisus din icoană
şi camere video, amăgiri şi minciună
fac din om un ghem de ranchiună
şi parcă ninge, dar ne facem că plouă
viaţa ni s-a rupt parcă în două.
E tot mai frig pe pământ şi în cuvinte
nu se mai cumpără, ci totul se vinde
e tot mai târziu pentru om
şi fructele cad fără vreme din pom
şi lumina e rece şi fără de viaţă
îngeri de lumină zboară prin ceaţă
şi parcă omul nu mai are faţă
nu mai e loc pe pământ, nu mai e loc
şarpele casei se răceşte la foc.
Îndură-te, Doamne, şi iartă-i pe români
ei sunt ca roua pe spini.
Îndură-te, Doamne, şi vezi-i pe români
ei doar cu lumină se spală pe mâini.
Iartă-i, Doamne, pe români
pentru că ei ştiu şi pentru că presimt
că ne vede Dumnezeu
cum suferim pe pământ.
E frig în casa omului
în cer şi pe pământ e frig
ne-apasă o durere fără nume
şi nu mai am cuvinte, Doamne, să te strig.
Şi nici cuvinte nu mai sunt
învie frica pe pământ
şi nici durerea nu mai doare
şi nici o spaimă nu-i atât de mare.
Viaţa românului e ca un cui într-o rană
pentru fiecare suflet a înviat Iisus din icoană
şi camere video, amăgiri şi minciună
fac din om un ghem de ranchiună
şi parcă ninge, dar ne facem că plouă
viaţa ni s-a rupt parcă în două.
E tot mai frig pe pământ şi în cuvinte
nu se mai cumpără, ci totul se vinde
e tot mai târziu pentru om
şi fructele cad fără vreme din pom
şi lumina e rece şi fără de viaţă
îngeri de lumină zboară prin ceaţă
şi parcă omul nu mai are faţă
nu mai e loc pe pământ, nu mai e loc
şarpele casei se răceşte la foc.
Îndură-te, Doamne, şi iartă-i pe români
ei sunt ca roua pe spini.
Îndură-te, Doamne, şi vezi-i pe români
ei doar cu lumină se spală pe mâini.
Iartă-i, Doamne, pe români
pentru că ei ştiu şi pentru că presimt
că ne vede Dumnezeu
cum suferim pe pământ.
Mai repede decât clipa morţii
A trecut veacul
şi veşnicia e tot mai subţire
vedem prin ochii celuilalt
cum se înfiripă o părere de om.
A trecut veşnicia mai repede
şi mai iute decât clipa
numai clipa morţii
nu trece fără de tine.
Poetul priveşte în sine
şi-i prea mult gol în suflet
surprins în străinime.
Înainte de Sâmbăta Morţilor
în pragul trecerii
din lumea vie
în lumina veşnicei pomeniri
oamenii nu mai întâlnesc oameni
mai grabnic aleargă furnica
pe coline alegorice.
La Agapia în Mănăstire
în pridvoare albe şi de târnosire
pădurea aşteaptă
în vremi de restrişte
în spaţii goale
unde numele ţine loc de suflet
şi sufletul se arată mai vârtos
de cum va fi fost vreodată.
Poemul se citeşte pînă la capăt
Clipele au trecut ca infinitivele lungi
prin urechile veacului.
Cuvintele se înfiripau
în amurguri sugrumate de spaimă.
Citeşti un poem
când de fapt
el te citeşte pe tine.
Asumat
poemul se citeşte până la capăt
până i se pierde urma oricărui înţeles.
Tu, cititor înfiorat şi înfrigurat
de acolo se cuvine să începi
de la uitarea completă de sine
răpit de uimiri senine
mai departe e golul
abisul înţelesului.
Îţi trebuie curaj
pentru a scrie un poem
dar şi mai mult
pentru a-l citi până la capăt
se poate întâmpla ca la sfârşit
să te întîlneşti cu tine
tu, cel adulmecat de-a lungul scrierii
răpit de prezenţa instantanee
a Creatorului
bănuind doar cititorul
pe care nu ai cum să-l ignori
decât scriind până mori.
Clipele au trecut ca infinitivele lungi
prin urechile veacului.
Cuvintele se înfiripau
în amurguri sugrumate de spaimă.
Citeşti un poem
când de fapt
el te citeşte pe tine.
Asumat
poemul se citeşte până la capăt
până i se pierde urma oricărui înţeles.
Tu, cititor înfiorat şi înfrigurat
de acolo se cuvine să începi
de la uitarea completă de sine
răpit de uimiri senine
mai departe e golul
abisul înţelesului.
Îţi trebuie curaj
pentru a scrie un poem
dar şi mai mult
pentru a-l citi până la capăt
se poate întâmpla ca la sfârşit
să te întîlneşti cu tine
tu, cel adulmecat de-a lungul scrierii
răpit de prezenţa instantanee
a Creatorului
bănuind doar cititorul
pe care nu ai cum să-l ignori
decât scriind până mori.
Mai multe poezii și profilul autorului aici: Gheorghe Simon
Citește și: Gheorghe Simon - Au înflorit spinii
Citește și: Gheorghe Simon - Au înflorit spinii
Copyright © 2021 Gheorghe Simon
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.