***
Noi ne iubim așa cum ne iubim
Cu patimă, în tăcere, sălbatic
Tandru, cu dușmănie
Cu prietenie, cu ură, cu infinită blândețe….
În zori fac cafeaua pe care o beau singură
O pun lângă cana ta cu ceai,
Pregătesc acul, ața, cămașa
Și cos fără gânduri nasturii smulși în noapte
De femeia care peste zi nu sunt.
Fac piața, cumpăr flori, curăț legumele,
Șoptesc versurile cântecelor din căști….
De parcă n-ar mai urma nici o altă noapte,
De parcă peste zi n-ai fi….
Noi ne iubim cu dorul soldatului pentru dușmanul său:
Peste zi ne curățăm în tihnă armele
Și ne pândim mișcările la fiecare apus.
Abia la căderea nopții începem să ne zărim,
Întâi o umbră, o mișcare a vântului prin perdea,
Pentru ca, în miezul plin al nopții, să ne izbim
De trupul celuilalt pe care îl devorăm cu talentul
Unei fiare sălbatice:
Cu cruzime, cu foame, cu tandrețe, cu dor.
Flori multe îngrămădite în vila de sub pat
Și visele ciufute făcute toate praf...
Așa gândea oglinda când piatra o dezbrăca
De cioburile multe ce tot împrăștiau
Imagini pline, sute
Pictate și cusute pe-o pânză fără ac.
Și-n fiecare ciob stătea câte-o poveste,
Un colț de stea, o veste
Și aripa sub care bătrâna adormea.
***
Îngândurate
zidurile stau îngenuncheate
într-o rugăciune de neclintit,
aceea de a nu mai fi zid.
***
Pământu-i rotund, pământul e plat,
E negru-albastru, e roș-împărat.
Pământu-i povestea unui alchimist,
E furia oarbă a unui dentist.
La firul ierbii văd numai păcat,
Pământul e umbră, în gol aruncat.
Mai sus de iarbă nu am urcat
Să fiu pe aproape pe timp de-ngropat.
Iar vântul... O, vântul! Se plimbă încet
Pe coapsele rupte, pe gând de ascet
Și-aduce aminte de ziua de ieri
În care eram amândoi prizonieri:
Închiși în cutia cu vise speram
Să fim peste ceruri mai mult de un gram,
Să fie toți zeii sclavi fără grai,
Pământul să mintă, să fie dușman.
***
Stau, mă uit, tresar, citesc, uit.
Știu sigur că la început n-am fost o coală albă de hârtie,
Îmi amintesc cum eram scrisă în cele mai ascunse cute ale pielii de nou născut.
Desigur, nu puteam citi nici un rând din cele scrise
Dar știam totul pe de rost, fără cuvinte rostite, fără sunete, fără să plâng
Nici măcar în gândul tăcut de nou născut.
Eram cel mai plăpând copil… Mic, fără viață aproape.
Părinții au crezut că am murit înainte de naștere
Așa că au învățat, în fracțiunea de secundă dintre prima mea moarte
Și hotărârea bruscă de a respira,
Să nu mă iubească. Se știe, nu te atașezi de un prunc nenăscut.
Copil al nimănui, copil bun la toate, copil căruia îi merge totul pe roate…
Însă nu era vorba despre asta,
Era vorba despre coala de hârtie născută cu infinite litere
Ce transcriau cuvântul dintâi, cel din începuturi,
Îl transcriau în miliarde nesfârșite de variante,
În miliarde nesfârșite de consoane mute,
De vocale împreunate în sunete pe care doar stelele le-ar putea auzi,
Înțelege, aminti, cânta, uita….
Pielea, membranele, tot ce era întindere în trup
Ascundea aceasta scriere sacră diferită de la nounăscut la nounăscut.
Și știu sigur acum că, odată cu trecerea timpului,
Devin coală albă și, din disperare, scriu, scriu, scriu
Ascultând
Eu, vechiulmort, autodictarea grăbită și speriată
A celui ce-am fost cu o fracțiune de secundă
în urma ultimului cuvânt pe care am mai apucat să-l scriu
Și, fiind mereu cu un cuvânt din urmă pe buze,
La sfârșit va fi precum la început,
Cuvântul.
***
A fost o păcăleală mare
Când roșul a devenit cărunt,
Când nimeni n-a mai vrut să moară
Și ne-am ascuns toți sub pământ.
Era o toamnă-n plină vară,
Ningea și viscolea mărunt,
Creșteau icoanele în gară,
Copiii-mbătrâneau în gând.
Pământul devenea de piatră,
Fusese nor până mai ieri,
Iar îngerii fugeau din gardă
Ca niște simpli derbedei.
Tot ce știai din vechea carte
Era nimic până la prânz,
Dintr-o revistă colorată
N-ai mai rămas decât un mânz.
Iar lumea a-nceput să fie
Ca lumea tuturor, la fel:
Un început de poezie
Care sfârșește într-un duel.
***
Te-am lăsat cu toate cuvintele,
Ți-am scris eu, cel învins, discursul învingătorului
Pe câmpul de luptă pustiu încerci să-ți amintești
Cu cine ai luptat? Pentru cine? De ce?
Rosturile s-au spulberat: nu mai există alai
Numai există nimeni care să întâmpine victoria,
Suntem toți căzuți pe câmpul de luptă.
Au început să ne crească rădăcini și frunze.
Te gândești că ar fi fost bine să lași ceva în viață,
O amintire neștearsă, un gând netulburat
Ceva în fața căruia să fii, să mai fii ceva, orice,
Învingător sau învins…
Însă nu ești decât un om singur pe câmpul de luptă,
Doar moartea la picioarele tale, îngenungheată și ea.
Ai fost dușman? Soldat al celor buni?
Ai luptat pentru propria glorie?
Până la ultimul om?
Ești ultimul om!
Fericit?!
Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Gilda Vălcan
Citește aici poezii din volumele: Gilda Vălcan - medusa și Gilda Vălcan - Privighetoarea mecanică
Copyright © 2020 Gilda Vălcan
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.