Prin valuri, armăsari
Prin valuri de mistere și lungi palate
mari,
S-aude străbătând un zăngănit de cai.
Veghează, stând în luminiș pe creste și
pe maluri,
Crăiasa dulce din recif, o nimfă printre
valuri.
Mână stol de armăsari printre stele învechite,
Mândre
care de corali ce noaptea le înghite.
Și mână-n valuri armăsari, ei galopă
spre-o glie
Și din avânt mulți crapi le sar din
luntrea arămie.
O caleașcă pentru zei ce strânge-n lanț
mărgele
De alge fine și corali prin scumpe
scoici și stele.
Gonind trăsura, ea se agită și încalecă
potopul
Își ia avânt încetișor și-i piere tot
decorul.
Un stol de turme din văzduh ce-și
vântură ei coama
Dar fug de cerul asfințit să nu le
prindă coada.
Ei de amurgul cel grotesc, din fugă au
căzut
Lumini ce-n apă se topesc de nici n-au
apărut!
Bezna mării ascultând a brizei lungi
chemare,
Se văd scânteie argintii ce licăresc din
mare...
Seara
Picurând din lună stele
De-al meu vânt, el iar te cheamă,
Lustruind în scoică perle,
Ce sclipesc adânca seară.
Se văd fâșii de-un albastru
Ce plutesc deasupra gurii,
Te marchează fardul aspru
Al singurătății lunii.
Te-nfioară și îmi râde,
Se coboară aștrii – rânduri,
Să zburăm în a lor luntre,
Să dansăm în a lor cânturi.
Întuneric ce-mi lumină…
Iar nu văd. Și deschid iară,
Mă orbește în pupilă
Vai, ce doamnă! Vai, ce seară!
Nu mă vezi - și îți cer mâna,
Să dansăm într-un pustiu!
Mi te stingi ca semiluna,
Nu mă vezi ... dar eu te știu.
Se plesnesc în maluri rupte,
Ce așteaptă iar mareea,
Dorurile noastre multe…
Dulce seară, ca și mierea.
Sper cândva să te-ntâlnesc
Sper cândva să te-ntâlnesc,
Când voi fi mai gol de toate
Și mai negru ca o noapte
Să ți-o spun: „Nu te iubesc.”
Până atunci să-mi clocotească
Doru-mi netihnit de tine.
Chipul tău ce-mi arde în vene,
Cu o slavă-diavolească.
Că-mi închipui, multor dragă
Ești, de furi sărmane inimi.
Le robești ca pe o pradă,
Sunt și eu ca ei în sine-mi.
Mai palid ca varul lunii
Și mai sloi decât un ger.
I-aș da voie multă gurii
Chemând alte, să te pierd.
Ochii mei clipindu-ți frig
Vag să mă încrunt la tine.
În zadar te cert pe chip,
N-ai pe nimeni, ca și mine.
Luntrea
Luntrea se pierdu prin ape
Peste valuri ea străbate
Șarpele voios ce curge
Sălcii dese stau pe spate
Plâng cu frunze și se-agită
Luntrea duce a sa grijă
Să nu cadă, să ajungă
Până mâine ea să curgă.
Drumu-i lin și mai subțire
Numai pacea în jur se află
Ce căldură și armonie
E deasupra și sub apă.
Robert Vladu (n. 15 noiembrie 1998, Craiova): A urmat cursurile Liceului de Arte „Marin Sorescu” din Craiova, unde și-a
dobândit primele experiențe artistice. Pasiunea pentru muzica clasică, teatru,
dans, pictură, artă, spiritualitate și poezie le are din copilărie. Înscrierea
la Actorie i-a dat ocazia de a participa la casting-uri și a reușit să fie
colaborator în spectacole de teatru ale Teatrului Național și ale Operei Române
din Craiova. Robert Vladu este absolvent al Facultății de Litere, secția
Actorie, din Craiova și este actor la Teatrul Dramatic "Ion D. Sîrbu" din Petroșani. Colaborează cu instituții de cultură
importante din Cetatea Băniei și se implică activ în viața culturală a Craiovei,
participând la cenacluri de poezie, cluburi de lectură, workshop-uri și
festivaluri culturale. A publicat versuri în revistele Mozaicul și Teleormanul literar.Volume publicate:
Sub
negrul ceas al blândei nopți (editura Brumar, 2020)
Vrabie (editura Brumar, 2022)
Citește aici: Robert Vladu - Așteptări și Robert Vladu - Poezii
Copyright © 2020 Robert Vladu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai
cu acordul autorului.