[salem
Afară sunt tânără
și port inele multe, când mă plimb
am părul desprins
și lung și despicat iar în unele zile
gâtul dezvelit
ostentativ de negru sclipește la soare ca selenitul –
tac dacă e
necesară liniștea dar nu mă supun
nici unui rol,
nici unui gest misogin care încă ne vânează
sânii, care
zâmbește la stângăcia feminină dar umană
și a tuturor;
vrăjeala bărbaților
e o glumă la bar, seara/ voluptatea mea e
un truc condamnabil,
de aruncat pe foc, de alungat când
spun două cuvinte
și zâmbesc sub privirile lihnite – eu
le simt frica/eu
le tranșez inimile ca un măcelar obosit
să ciopârțească/
eu le sap o groapă de odihnă între gânduri
și nu mai ies
de acolo/
jocul ăsta trebuie
să înceteze, mi se cere prezența veselă,
mi se respinge
contactul vizual – periculos ca o cataractă,
spectacolul ăsta
nu are antract/ nimeni nu obosește pe scena
unde ne sunt secționate/aruncate
trupurile în focul invocat
de un exces turbat
de testosteron în cinstea inegalităților;
eu sunt femeia,
eu sunt păcatul edenic, eu sunt vrăjitoarea
arsă pe rug
din pricina farmecului zămislit în pântec, o să
nasc orori, o
să mă zvârcolesc posedată când alții mă arată
cu degetul, o
să plâng în singurătate și în sentimentul de tortură
când aș fi
putut fi grațiată de natura irevocabilă a feminității;
aș vrea să-ți
spun să stai departe de mine/uite ce ghilotină suntem
unii pentru alții/din
poziții diferite/tu cu torța lângă ușă, pregătit
să mă pârjolești/
eu cu unghii ascuțite, gata să-mi fac loc în torace
și să mă-nchid,
la adăpost –
Ilinca-mi
scrie într-o carte declarația singurului martor în carnagiu:
:cameliei,
care umblă doar cu magie albă:
[cu fiecare
moment de vinovăție
parcă mă îngustez
tot mai mult din ce am fost,
traseul are un
zid la capăt de care mă izbesc cu grabă
:iar, iar,
iar, iar, iar:
repetiția e
mama învățăturii chiar și în greșelile
trăite la
nesfârșit;
ceva din
dezamăgirile astea are mereu un sens,
o finalitate niciodată
digerabilă/nici după actul consumat,
nici după zece
ani/ nici după groapă
orice
sentiment de vinovăție e doar o altă lopată
de pământ care
mă ține acolo,
am rămas cu
doi bănuți pe ochi, cu o floare pe piept
cu așteptarea
care nu-I decât o amânare lungă în care
derulez fiecare
pumn de țărână
ca un gest
final de regret
aruncat peste
mine să acopere adevărul.
[nopțile
în care nu-mi mai închid ochii
sunt insomniile cu lună plină care-mi
țin
lumină rece pe podea ca într-un efect de
cinema -
cadrul cel mai trist și nostalgic al
vieții mele,
de parcă acolo, între straturile de
lumină întrerupte de la oră la oră
se derulează mici episoade din
singurătate -
o singurătate care mușcă din mine câte puțin
până când mă voi preface una cu fața nevăzută
a astrului;
chiar și pielea miroase mai tare pe mine
ca și când fierbe la căldură,
e un moment rar al transformări ipe care
de mult nu l-am simțit ieșind la
suprafață,
eu cred că atunci când nu sunt nori
deasupra,
lunile ne caută pe fiecare și așteaptă
să deschidem fereastra/să ne rugam împreună
precum lupii care își cântă unii altora
din depărtare
ca să-și spună căsunt bine;
când e plină luna și forța ei chiar ne
pune în mișcare
sunt ca mareea, mă tot zbat și cresc și scad
până ajung
încet
la mal.
să fim noi când ne speriem cel mai mult;
e clar ca lumina zilei în întuneric că
suprapunerea incertitudinilor rezultă într-un
haos
puțin controlabil –
nu e aici nimic de gestionat, nu mai contabilizăm
de mult
datoriile față de propriile cerințe,
ne dor prea puțin lipsurile atunci când avem
burta plină
dar dimineața ne trezim cu același gol
și ne e scârbă să flămânzim ca niște dihănii
doar pentru că trupul ar putea fi mai atrăgător
pentru bărbați
sau mai puțin respingător pentru femei;
e timpul să punem capul pe pernă
și fără alte gânduri fabricate să ducem cu
noi în somn
singurul contur care se împrăștie o dată
cu adormirea;
mă trezește un cârcel la picior, mă
ridic urlând dar urlu singură,
între noapte și zi e doar senzația de
elasticitate
care îmi lipsește când îmi spun că ar trebui
să fac mai mult sport –
înghite magneziu, te ajută la mușchi /
bea apă, te hidratează
dar cârceii din creier nu se dilată, se
strânge acolo un ghem
din care am să explodez ca într-un
anevrism spontan
e aproape ireală fata asta care doarme așa
lucidă în spasme nocturne;
am vrut să fiu mai slabă/am vrut s-adorm
mai bine/am vrut să fiu iubită
dar m-am înșelat, e timpul să aprind lumina.
Note despre mine însămi:
Camelia Chițescu (n. 2 noiembrie 1995): Am 24 de ani și sunt studentă a Facultății de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din cadrul
Universității “Babeș-Bolyai”
din Cluj Napoca (în anul terminal la masterul de Psihologie judiciară). Mă simt
propulsată în zeci de direcții zilnic dar poezia, și scrisul în general, e
pentru mine unul din puținele refugii, e un moment clar în care mă
reîntorc spre ceea ce pot să ofer și să spun altora. Este, în cele din
urmă, și locul unde nu trebuie să mă mai ascund, nu-mi cere nimeni limite în
exprimarea versurilor. Scriu încă din copilărie atât proză cât și poezii și nu
am încetat să fac asta. Mă pasionează mitologia nordică/natura/plimbările și mă
fascinează oamenii deschiși care nu se tem să se povestească pe ei
altora. Primele texte publicate le am pe platforma O mie de semne și
pagina Noise poetry. De curând am câștigat Premiul ”Octavian Moșescu” - cu
publicarea volumului, în urma perticipării la Festivalul Internațional de Creație Literară ”Titel Constantinescu” (premierea va avea loc în luna august 2020, la Râmnicu
Sărat).
Citește mai multe poezii aici: Camelia Chițescu - anemone
Copyright © 2020 Camelia Chițescu
Utilizarea integrală sau parţială a
articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.