Îmi păstrez fricile în sticluţe de parfum
două picături în spatele urechii
mai mult e o dovadă de prost-gust
îmi încing creierul cu cercuri late de metal
să îl feresc de explozie
şi purced la recapitulare
în faţa pericolului morţii e întotdeauna bine
să-ţi faci o recapitulare
sau măcar să te priveşti în oglindă
dezbrăcat de haine şi de minciuni frumoase
aşa că număr amprentele degetelor
lăsate pe trupul meu de iubiţi mai vechi şi mai noi
fredonez linia melodică a vocilor lor
pe care urechea mea internă încă o păstrează
ca pe o arhivă secretă a iubirii
desenez în tuş toate promisiunile pe care ei mi le-au făcut
gemând înfăşuraţi în cearceafuri albe
şi pe care le-au uitat a doua zi
asta sunt eu: opera de artă imperfectă
născută din şoapte rostite tandru în ureche
creată din atingeri suave şi încleştări spasmodice pe coapse
şi alte câteva mici gesturi fără echivoc
bune de ţinut ca amintiri tămăduitoare
pentru zilele prea lungi şi nopţile seci
ale unei primăveri bolnave.
Îmi omor sentimentele
unul câte unul
am mâinile pătate de sânge
îmi omor sentimentele unul câte unul
le tai gâturile cu lacrimi în ochi
precum o mamă îşi ucide pruncii
în mod normal sunt o femeie de treabă
cred că virusul acesta ne afectează în
cele mai bizare moduri
vieţile noastre au fost modificate
genetic
au fost transformate în lungi aşteptări
disperate
plictiseala a ciobit iubirile fragile.
numai eu nu mă plictisesc mi-am găsit un
nou hobby
cultiv cu nerăbdare planta pietroasă din
care îmi va creşte coaja sufletului
coconul care îl va feri de dezintegrare.
răceala ta e o armă albă pentru sufletul
neprotejat.
am ajuns să nu ne mai recunoaştem
ne ascundem trăirile ca şi cum ar fi
ceva ruşinos
ca şi cum am purta măştile chirurgicale
direct pe suflet.
despărţire fără reproşuri fără crize
fără înjurături
dragostea noastră nu a spus niciodată
„pentru totdeauna”
noi doi ne-am ferit mereu de minciuni
frumoase
chiar dacă nu am spus lucrurilor pe nume
până la capăt
noi doi ne-am mărturisit mai multe
privindu-ne în ochi decât rostind cuvinte
vorbele pot fi înşelătoare
dar privirea e chiar inima expusă la vitrinele orbitelor.
Fluturi de companie
Azi dimineaţă m-am trezit devreme
mi-am înăbuşit un căscat, mi-am făcut o
cafea şi
m-am aşezat comod în faţa ferestrei
aşteptând să răsară soarele.
Mai întâi au început să cânte mierlele
apoi
aerul s-a făcut ca cerneala pe care
un elev neastâmpărat o vărsase peste
cartier
pe urmă cerul s-a înroşit ca pelteaua
pe care mama a fiert-o în toamnă
din cele mai frumoase gutui şi mere
şi o rază de soare s-a odihnit pe
pervaz.
Stăteam şi o priveam încercând
să nu mă gândesc la nimic
să nu respir şi nici măcar să nu clipesc
se ştie că razele de dimineaţă sunt
timide
se sperie la orice strănutat.
Îngrijeam raza de soare cu ochii
aşa cum o mamă îşi îngrijeşte bebeluşul
privindu-l
în timp ce doarme şi pleoapele i se
mişcă
de prea multe vise,
când pe geam a intrat un roi de fluturi
lăsând urme de pudră galbenă pe gratiile
ferestrei.
Erau ca nişte felii de lămâie care brusc
în urma cine ştie cărui experiment
ştiinţific
al unui cercetător cu capul în nori
învăţaseră să zboare.
Fluturii au intrat în cameră,
au zburat o vreme buimaci,
apoi s-au aşezat pe oglindă, ca o ramă.
Mi-am făcut imediat o fotografie
cu noii mei prieteni.
Pe urmă m-am gândit că poate
le-o fi foame şi sete şi le-am adus
o căpăţână de varză. Fluturii s-au
aşezat pe ea
ca o coroană de aur pe capul unei regine
s-au aşezat pe mâinile mele pe umeri
ba chiar şi pe piept.
Dacă ar fi început să dea toţi din aripi
m-aş fi înălţat odată cu ei
am fi putut zbura
în grădini înmiresmate
departe de oraş, la mii de kilometri de
oameni şi de boli.
Atunci un gând negru mi s-a lăsat peste
ochi
ca un fum gros şi înecăcios
mi-am amintit că fluturii sunt efemeri
că viaţa lor e mai scurtă decât o
clipire de ochi.
Am luat o cutie de ace şi le-am înfipt
în trupurile lor gingaşe unul câte unul
apoi i-am fixat pe perdea.
I-am spus pisicii Uite,
de acum vom avea fluturi pe vecie.
Ei vor fi raza de soare
care se va odihni mereu pe
pervazul nostru.
Se spune că animalele de companie
seamănă cu stăpânii lor
şi chiar aşa este
acum, fluturii galbeni sunt morţi
ca şi mine.
Timp bun de transformat
ratarea în poezie
Privesc pe geam ca la ecranul unui
televizor alb-negru
ploaia răpăie pe acoperişuri &
mintea mea devine mlaştină
mintea mea dizgraţioasă ca o prostituată
bătrână.
Nu ştiu nimic despre iubire
dragostea m-a atras întotdeauna ca o
lumină blândă
spre care am fugit împiedicându-mă şi căzând
sufletul meu de sticlă s-a fracturat de
fiecare dată
apoi s-a sudat greşit lăsându-mă
schiloadă.
Privesc ploaia cu picuri lungi ca nişte
ciucuri
îmi pare că văd zgârieturile filmului
alergând
pe ecranul ferestrei
cum îmi văd cicatricile supurânde ale
creierului.
Aerul mirosind a frunze ude intră
printre gratiile nevăzute
cerceii turceşti se leagănă strălucind
ca un bazar în soare
ce răspândeşte arome de scorţişoară şi
piper
trupul meu sfârşit cu greu le mai poate
percepe.
Timpul e o variabilă misterioasă
nu mai ştiu cât a trecut de când nu
ţi-am atins mâinile
de când ţi-am spus că mă vei uita şi tu
ai râs.
Când totul se va termina mă vei privi cu
ochi zâmbitori
dar fără să mă vezi cu adevărat
fără să simţi falia care mi s-a adâncit
zi de zi
între şira spinării şi coaste
fără să ştii că sunt un ambalaj rupt din
care
tu, bărbatul cu pielea străvezie, ai
ronţăit tot
ce eu îţi ofeream cu bucurie.
Până atunci va mai ploua puţin cu picuri
lungi şi foşnitori
timp bun de transformat ratarea în
poezie.
Anca Goja (n. 3
octombrie 1978, Baia Mare): A studiat jurnalismul la Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Debutul literar a rămas legat de revista Familia
de la Oradea, unde a publicat povestirea Grădina cu trandafiri. În
prezent colaborează cu revista online Literomania, unde publică proză
scurtă.Texte semnate de Anca Goja au fost incluse în câteva antologii, precum şi în volumul Scriitori ai Transilvaniei – Dicționar critic ilustrat (alcătuit de Irina Petraș, Editura Școala Ardeleană și Editura Eikon, Cluj-Napoca). A obţinut mai multe premii, printre care Premiul „Mircea Horia Simionescu” la Concursul Național de Literatură „Moștenirea Văcăreștilor” (ediția a XLVII-a, Târgoviște) şi Premiul Saloanelor „Liviu Rebreanu”. Perioada de recluziune ocazionată de criza sanitară actuală a determinat-o pe Anca Goja să schimbe instrumentele de lucru şi să înceapă să scrie poezie. Nu a renunţat, desigur, la proza scurtă, decât temporar, întrucât prin poezie îşi poate exprima mai direct sentimentele contradictorii, dar atât de puternice, din izolare.
Volume publicate
(proză scurtă):
Zăpadă neagră şi
alte povestiri (Editura Tracus
Arte, Bucureşti, 2014)
Fabrica de
fericire (Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca,
2016)
360 de grade (Editura Paralela 45, Piteşti, 2018)
Citește aici: Anca Goja - păsări de hârtie
Copyright © 2020 Anca Goja
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.