LILIANA POPA - SECOL DE SINGURĂTATE (II)

de-aș fi copac

în calea ta
degetele-mi devenite crengi
ar înflori iarna, la apus

tremur de seară

aseară drumul fără întoarcere

stătea rezemat de un copac

cu auzul încordat.

știa cînd voi veni.

eu am trecut

cu tremur de seară

și nu m-am oprit

copacul acela,

jefuit de anotimpuri

între vis și somn

păstrează zîmbetul unui copil

făclie

în palmele sufletului.

îmi curge timpul povestit

întâlnire

hai să ne întâlnim printre nori

nu e nevoie de bagaj

vom fi axul stelelor căzătoare

nu trebuie să te mai uiți în jos

n-ai grijă, n-o să te împiedici

uite de când vorbim

norul meu și-a schimbat forma

iar norul tău se odihnește

pe fruntea unui munte

aici gândurile nu mai pun întrebări

și nu se mai întorc pe pământ

uitarea scrijelește piatra

piatra timpului

vom străluci în timp

în întuneric

sigiliul nemărturisit

în fiecare zi vreau să te scot din inima mea
dar regăsesc mereu acolo
sigiliul nemărturisit
abesențe, reveniri cu
sclipiri de lup
fereastra se deschide singură dimineața
atunci Mediterana are ochii tăi
iar eu nu mai știu
ce culoare
au ochii mei

dacă mi-ai mângîia glezna

aș trece Bosforul în Levant
acolo visele mele se ascund după copaci
hăitași altor himere
ce nu pot trăi fără iubire

dacă mi-ai săruta glezna
aș amesteca culorile
din ochii tăi
ce se dedublau cu fiecare amurg
în nenumărate eu-ri,
și ți-aș picta sărutul

dar visele mele se întorc
pe drumul dintre două lumi
și le găsesc
ghemuite cu zorii la ușă
dimineața

dezambiguizare

între două nopți
punctele cardinale
palpită de multă vreme.
și-au schimbat locul
și perspectiva
așa a apărut alb roză
floarea de măr
pe gura ta.

între două turnuri
tăcerile pîlpîie
și eu nu mai găsesc
punctul de fugă.

între două nopți
coboară dimineața, pe rouă
cu lumina ascunsă în plete
și sună un clopoțel de argint

Stâlpul curbat de lângă casă

De ce îţi risipeşti iubirea?
La naştere, trei stropi de rouă ai primit,
cuvinte negăsite de găsit,
de limpezit sau de murit.

Cuvintele tale au îmbrăcat
şi stâlpul curbat de lângă casă
într-o cascadă fără de păcat,
ofranda ta, cu vorbă aleasă.

Stâlpul meu cu frunze de porfir şi de acant,
de lemn, de marmură şi piatră
ce înfloreşte, rug îndrăgostit
pe frunza nedesprinsă și uitată.

după amiaza de ieri

lui Radu

în lumina după amiezei
la întîlnirea dintre priviri
arde apropierea
și depărtarea
pe rugul verii
în scîntei

taina oprită pe buza păcatului
roșie, nedescătușată
îmi picură în palme
tăceri locuite de mine
în cioburi de nopţi ascuţite de lună.

scrumul zilei alb
linia orizontului albă
asfințitul, surîs alb

fuioare de fum

Masculul Alfa fără Omega

Vedetu apare peste tot Atent, pedant și serios Tezist din creștet pănă-n cot Mereu tăcut, absent, tendențios

Cu ascuțite simțuri,

cu ce acuitate,

Transcende cînd pășește elegant

Meditativ, subtil și arogant Cînd seara se întoarce în cetate

Ca într-un scherzo vesel îi apare

Sub clar de lună o cosînzeană șuie

Sașie potriveală, ieșită din tipare

Sub galeșa-i privire albăstruie

natură moartă cu iluzii

iubiri răscolind
posibile linişti

trăiri cromatice
pulberile timpului încremenit

aroma pădurii
după furtună

roua perlată
sub cerul nimănui

foșnetul sufletului
ars de soare

picur de lumină
în leagănul înserării

culori plecate
vitraliile mării

zefirul adună
cenuşa vorbelor

de astru

floare galbenă de astru
unde-i Pegas cel măiastru
să mă poarte pe un astru
noaptea, pe un țărm salmastru

Citește aici: Ordinea sufletului, Case din gînd

Copyright © 2020 Liliana Popa

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.