Poezia
adevărată se scrie doar în clipa în care
poetul devine poezie, iar poezia
devine poet.
felix culpa
ne-am vândut
nemurirea pe un măr
și n-am mai găsit nicio frunză de smochin
sub care să ne ascundem înfricoșați rușinea și păcatul.
am primit în schimb o viață scurtă și o moarte lungă
e greu să știi tot timpul care e care.
am devenit oameni ce viermuiesc în turme
și care din când în când
mai simt cum mărginirea a reușit să pună bariere atât de
ușor nemărginirii.
ne-a rămas pe limbă gustul mărului râvnit odată
eram naivi.
pe atunci nu știam ce gust veșnic are vina.
nu voi muri niciodată
aș vrea să cred că
eul meu a găsit o nouă viață
dincolo de pereții groși ai timpului pe care dăm mereu
vina
care ne strâng în pumnii lor de beton ca pe-un gândac
amorțit de neputință
și de care ne folosim atunci când vrem să ne lovim
fruntea-
alt perete care ne desparte de embrionul
din care ne-am născut realitatea.
aș vrea să cred că nu voi muri niciodată
pentru că nu am trăit niciodată.
aș vrea să cred că ce a fost și ce va fi nu e același
lucru,
că nu ne învârtim în cerc la noi în suflet.
aș vrea să cred că mă pot deșuruba din existență
ca să mă strecor prin gaura din perete
exact când aceștia s-au strâns tot mai mult spre mine.
ai râs... și cunoști și tu vechea poveste în care
omul modern nu poate fi lipsit de ideea libertății.
tabula rasa
să uităm de distanța prea mare
dintre conștientul alterat și inconștientul crud
dintre tăcerea de miel și tăcerea de șarpe
dintre certitudine și incertitudine
și să ne amintim de diferența cea mică
dintre a fi și a nu mai fi.
să uităm de zeii străvechi
pe care i-am abandonat în templele clădite din oasele
demitizării lor.
să uităm că ne-am născut,
că am fost picuri de rouă
suspendați de crengile descărnate ale copacului vieții
în care se oglindea arareori infinitul.
să uităm că am creat imperii
și că tot noi le-am distrus
printr-un cuvânt
cu care am scris arhitectura haosului.
să uităm că am atins lumea,
pășind desculți pe aer proaspăt,
că am inventat un timp incredibil de scurt
și că ne-am abandonat tăcuți în iluzia leagănului
propriului nostru destin.
iată omul
există case cu doruri de oameni
pietre cu miros de oameni
păsări cu glas de oameni
pești cu tăceri de oameni
apusuri cu emoții de oameni
și oameni.
născuți din ochi albaștri
crescuți în ochi verzi
îngropați în ochi căprui
pedepsiți cu vârful degetului arătător
iertați cu toată palma.
oameni
culcați sub cerul gurii
treziți sub tălpile goale
educați lângă lobul urechii
purtați pe umeri, pe coate, pe genunchi
rătăciți și închiși printre coaste
judecați cu unghiile
și iubiți cu buzele.
oameni
pe care-i vezi cum fug zadarnic spre ombilic
în timp ce alții se rup de el cu dinții,
iar unii se luptă să nu-l părăsească niciodată.
Copyright © 2020 Paula Haneș
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.