Atât de obosită, pândind
în van teorii christice și mimoze
ale fizicii cuantice în care niciodată
nu se va spune
totul, pentru că orice savant
dispare până la urmă sub patina subțire
a închipuirilor fiecărei secunde.
Dar ce dulce nebunie până-n vârful
celulelor impecabil răsturnate
una din ecoul alteia, câte formule de
amor pocnind încetișor
ca niște zâne fragile sau idoli de aer
nerevendicați!
Singură în bucătărie, amestecând marea
tristețe
cu linguroiul de lemn sculptat,
urmărind linia descendentă a trupului
care,
pâlpâind, surâzând, se strânge într-o
stare de moliciune.
Mă privesc liniștită cum caut
să îndes rămășițele zilei
în oale imense,
spațiul gol e ocupat de povești
neterminate,
pe geamul aburos văd gunoierii
cum trec pulberile de la unul la altul,
îmi amintesc suișurile trecute ale
materiei
așa cum simt încă toboganele copilăriei
aruncându-mă-n hăul îmblânzit
din tablă ieftină.
Bărbați străvezii, străvechi, fecundează
aerul,
iubirea alunecă dincolo de gratii, cu o grație
care încă surprinde,
O garanție inutilă pentru orice
Poligon
Fiecare să se spele de sânge.
Să apuce destinul ce-l strânge ca un
pantof
catifelat cu talpa târâtă-n păcat.
Fiecare să se apuce de Fiare.
Să tragă în lume cu tot ce are. Fiecare
să se așeze pe sine la margine,
crezând că e-n vâltoare. Și invers. Mai
ales invers. Reversele
intră prin pereții absurdului și mânjesc
oglinzi ale nudului. Ochii trăiesc
pe dos până când fericirile absurde îi
cos. De cu totul alte priviri, viziuni.
Sau vizuini, în care pândesc cei
blajini. Desfă-te atom cu atom. Desființează-te,
vis cu vis, ca un tainic proscris.
Desfată-ți pielea de animal înfipt în om. Zdrelit
de capricii în tagmele fricii, înnăbușit
de ardoare, de inocența ce doare. Treci
la locul tău, pe culoarul alungit de
erecții-reflecții. Mișcă-înainte să emiți dejecții.
Scutură-ți armele, împrăștie-n lume
siluete obscure, curăță-ți sufletul de viitoarea vâltoare.
Iar când celulele vor începe să se
depărteze, lăbărțeze, ușureze, iar când sufletul va dori
să ajungă la mal, schimbă-l cu focul
sacru din deal.
ROGVAIV
Cuceream tușe
pînă aproape de refuzul ochiului,
când orice devenea incandescent
ca o orbire.
Bunicile trebuiau să treacă în șoaptă
- mici replieri ale colțurilor
întunecoase ale camerei
peste guașele palpitând ca 12 inimi
esențiale.
Vâsleau prin mine momente de lila ori
albastru,
învingând agorafobia.
Cerșeam fiecărui păr din pensulă,
pândeam ca două culori într-una
nuanțele de reducere a vieții
la simpla plăcere a contemplării.
Tăcerea, ca un șevalet proptit în
pieptul sufrageriei,
devoala umbre
fără măsură.
Voi obosi curând să scriu despre tonuri.
Vreau un topor pe frunte:
lama lui rece, temută,
să-mi taie fâșii aura
pe care în vise o flutur
ca pe un steag
al unei țări
jumătate rătăcite-
jumătate răscolite
până la sângele
pictat indecent,
ca o obsesie
a lipsei de fond.
Ce ne face să
devenim culori fragile
în viața cuiva care nici
nu se obosește să
ridice penelul?
Dincolo de groapă
Zece muncitori
înarmaţi până-n dinţi
cu lopeţi şi ciocane
se luptă de două zile
cu o groapă
care nu se lasă descusută pe
de-a-ntregul
căci probabil
ascunde un vis pierdut al pământului
de dinainte de a deveni cartier monoton
cu praf, mâzgă, betoane, jeepuri şi
claxoane,
cu potăi, copaci uscaţi, tenişi rupţi,
cârpe agăţate de crengi,
un vis cu stejari falnici, cu ape
limpezi,
cu umbre ale naturii invitându-se unele
pe altele
la lumină.
Zece muncitori
încearcă să tragă
groapa din visul ei,
s-o arunce
în tabelele Primarului
în statistica Guvernului,
dar amintirea e prea puternică,
pământul îşi râde de toţi
pe sub rădăcini,
pe sub blocuri,
pe sub asfalturi
şi lucrările din cartier
întârzie încă o zi,
încă o săptămână,
poate mai mult,
în timp ce muncitorii asudă
şi gâfâie
şi înjură în grup,
în haită
în turmă
deasupra pământului ca un bătrân
aristocrat
care îşi fumează liniştit
ultima țigară…
Note despre mine însămi:
Anca Hirschpek (n. 19 iunie 1974): Scriu de pe la 7-8 ani, eram
fascinată de aranjamente verbale, metaforice etc pe care le primeam în așa-numitele
momente de inspirație. Am făcut o pauză lungă, de peste 25 de ani, și am reluat
scrisul, am foarte puțin timp pentru că lucrez cu normă întreagă și sunt mama a
trei băieți. Nu e simplu, iar accesul și disponibilitatea mea pentru a
frecventa lumea literară sunt extrem de reduse, dar nu mă plîng. Nu doresc
funcții, distincții, singura dată cînd am participat la un concurs a fost când
am câștigat Trofeul la Romeo și Julieta la Mizil. Am apărut și în reviste, pe
grupuri, dar, repet, nu e o prioritate vizibilitatea, mă preocupă calitatea
scrisului și aș fi bucuroasă dacă nu s-ar mai încuraja pseudovaloarea pe tot
felul de criterii.Citește aici: Anca Hirschpek - Veghea ca o zeghe
Pagina Facebook: Anca Hirschpek
Copyright © 2019 Anca Hirschpek
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.