Maria Filipoiu - Pelerin pe Calea Luminii. 101 sonete creștine (editura Libris Editorial, 2019): Poeta Maria Filipoiu
își asumă cu mult curaj ideea de a publica un număr însemnat de Sonete creștine.
E vorba aici de un gest subtil polemic. Aceasta pentru că sonetul
caracterizează Renașterea, o epocă de emancipare față de dogmatismul medieval.
În textele volumului este evidentă tendința ecumenică a autoarei, deschiderea
spre toate miturile consolatoare care propun, prin meditație și reculegere, o
mântuire care vine de la o divinitate, oricare este aceea. Pelerinajul poetului
este semnul acceptării celei mai largi interpretari a credinței. De fapt, poeta
se desparte de omul trufaș ori sărac de credință, acceptând existența în lume a
unei forțe ordonatoare, mai presus de orgoliile muritorilor. Iată o justificare
de a privi cu simpatie strădania lirică a Mariei Filipoiu. (Horia Gârbea)
Spiritul
la Poarta Raiului
(sonet spiritului
smerit)
Cu inima pe cerul din ochi vibrând,
Privesc nedumirită spre Dumnezeu
Și-l rog să-ngăduie sufletului meu
Să se înalțe pe-o aripă de gând.
Iar pe drumul veșniciei, lung și greu,
La Poarta Raiului de-mi va veni rând,
Mă voi smeri cu spiritul lăcrimând
În rugăciune ajunsă-n apogeu.
Aș vrea să-i mulțumesc pentru menire,
Ce se revarsă în lacrimi de smarald
Pe a stihurilor dumnezeire.
În roua din privire, gândul mi-l scald
Să-i duc neuitarea spre veșnicire,
Când cerul ochilor cerne nori de jad.
Gânduri
binecuvântate
(sonet neuitării)
Cu raza din ochi am aprins lumină
Să nu îmi înghețe gândurile reci,
Să-mi însoțească pe celeste poteci
Sufletul prin lumea ce va să vină.
Mă rog de binecuvântare în veci,
Zeului de religie creștină,
Când rodește rațiunea deplină
În ritualuri din tradiții străvechi.
Închid lumina în gânduri nescrise
Pe calea vieții, ce-n apus se-nclină,
Să le nemuresc în veșnice vise.
Prin nopți vor dansa pe bolta senină,
Cu stele ce de îngeri sunt aprinse
Pe alei din a Raiului grădină.
Epopeea
mamei
(sonet
femeii-mamă)
Cu destin pecetluit în femeie,
Mama n-are timp să fie frumoasă,
Dar știe cum să așeze pe masă,
Tot ce-i mai bun copiilor să deie.
Nu-și face timp să fie grațioasă,
Ci în tăcere-și duce epopee
De la naștere pe Calea Lactee,
Că Universul este a ei casă.
Când duce suferința în apogeu,
Doar Dumnezeu poate să i-o aline
Și prin viață să o sprijine la greu.
Din ochii ei se scurge râu de bine
Ca o ploaie magică în curcubeu,
Ce din plaiul Divinității vine.
Evadare
din temnița neputinței
(sonet de
restriște)
Dezolată de timp în care trăiesc,
Evadez din temnița neputinței
Și pe cerul speranței aprind scântei,
Prin veșnicie să nu mă rătăcesc.
Din fuior de gânduri îmi brodez idei
Și-n marama norilor le-adăpostesc,
Pe Calea Lactee să le regăsesc,
Spre a fi ofrande magice la zei.
Părăsesc chilia singurătății,
Cu sufletul de tristețe împietrit
Și caut cărarea eternității.
În colier pun cuvântul șlefuit,
Cu el să bat la porțile Cetății,
Pentru popas ce mi-l doresc nesfârșit.
Lacrima
din sufletul pustiu
(sonet sufletului
sihastru)
Nimeni pe lume nu știe cât doare
Singurătatea din sufletul pustiu,
Ce stă la priveghi lângă chip în sicriu
Până ce-n groapă sinistră dispare.
În ploaie plânge și cerul plumburiu,
Iar flori din jerbe scutură petale,
Că sufletul în ceruri duce jale
Și lacrimile-n curcubeu rubiniu.
Troiene de timp îngroapă-n uitare
Spiritul cărunt ce nu vrea să moară,
Așteptând a veșniciei chemare.
Durerea se scurge-n lacrimi de ceară,
Iar spiritul în metamorfozare
Adoarme într-o noapte seculară.
Mai multe poezii și profilul
autoarei: Maria Filipoiu
Citește aici poezii din volumele: La poarta divinității și Recurs la unire
Copyright © 2018 Maria Filipoiu
Citește aici poezii din volumele: La poarta divinității și Recurs la unire
Copyright © 2018 Maria Filipoiu
Utilizarea integrală sau parţială a
articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.