GEORGETA ȘUTA - ÎNTRE ALB ȘI NEGRU

Georgeta Șuta – între alb și negru / entre le blanc et le noir (traducere în limba franceză de Elisabeta Finta & Marie-Paule Barou, editura Grinta, Cluj Napoca, 2018): Închinare pentru o poetă de departe. Departe de ţara natală, Georgeta Şuta redescoperă, pe cont propriu, virtuţile graiului matern, descoperindu-se pe sine în texte ce freamătă de dor, de iubire, de semnele unei tragice absenţe. E un adevăr pe care doar cei aflaţi departe de ţară, de locurile copilăriei şi de oamenii dragi, îl pot confirma: patria înseamnă, înainte de toate, limba maternă. (...) Îndepărtată de glasul dulce al mamei, de pământul în care dorm strămoşii, poeta scrie un soi de cântece de înstrăinare, „scrisori de dor”, cu tulburătoare versuri de iubire, transcrise cu o peniţă muiată nu în cerneală, ci în lacrimile de foc („arzătoare”) ale pustiului existenţial. Spre deosebire de alţi mânuitori ai lirei, poeta din Belgia e preocupată nu atât de trucuri retorice şi de strategii lingvistice, cât de explorarea adevărului profund al propriei inimi, de transcrierea cât mai fidelă a emoţiilor sale. Poezia e pentru Georgeta Şuta, în primul rând, o lecţie de simplitate, un mesaj al inimii către o altă inimă. Cu o închinare fraternă din inima Transilvaniei, îi dorim poetei Georgeta Şuta bun venit în casa cuvintelor, în patria limbii române! (Ion Cristofor)

Târziu

Târziu...
am învăţat să mă leg la şireturi,
erau opreliştea ce-mi sufoca tălpile în ghete,
degete private de libertatea de a simţi
roua dimineţii
sau fânul fierbinte din amiezile unei
toamne târzii...
Nici apa de ploaie
nu o mai simţeam mustoasă,
prin noroiul din băltoace ce-mi sărea până la brâu,
degete rigide ascunse în gheată
îmi furau plăcerea de a zburda
cu tălpile goale
prin taina unei zile ploioase.....
Funda
dorea să-mi fie iertarea,
petale de flori să-ndulcească chinul,
mereu nereuşită....
bucla de floare
era un nod prevestind parcă destinul...
Târziu,
am învăţat să mă leg la şireturi,
târziu mi-am legat şi sufletul de oameni,
aceeaşi frică de noduri şi pustiu
când se intră încălţaţi prin suflete
şi rămân doar şireturile
ce cârpesc o inimă ce doare!

Ursa Mică

M-ai rugat să visez
dar ai uitat să-mi spui
că paşii tăi umblă printr-o galaxie
unde fete - cometă
se-nvârt printre stele cu
viteză năucitoare...
Tu trăiai atât de frumos
scriind versuri rupte din Ursa Mare
iar visele mele mergeau paralele,
Ursa mea Mică
nereuşind sa atingă
iubitul meu din vis,
eu rămânând
o simplă stea călătoare.

Lacrima dimineții

Venit-ai fără să te chem
Alunecând peste obrazul adormit,
Trezindu-mi dimineaţa ce lenevea,
Jilavă....
Între noapte şi răsărit!
Şi te-ai prelins pe faţa-mi rece
Năucă-n dimineaţă neştiind de mine,
Mă întrebam de eşti o lacrimă
Sau roua sufletului
Ce plânge nopţile-n suspine?
Prin puritatea ta prelinsă-n zori
Mi-ai spălat ochii de atâtea vise
Şi mă cobori încet din nori
În lumea prea grăbită ce-o trăim
În care visele sunt doar trăiri ucise!
Venit-ai fără să te chem
Tu...
Lacrimă rece a dimineţii,
Preferam să lenevesc în visul meu etern
Ce-mi da măcar în somn
Culoare vieţii!

Mărgăritar sălbatic

Aruncată din spuma de mare
Pe ţărmul sălbatic de lume,
Sunt perla ieşită din carapacea
Unei cochilii spălată de spume.
Mărgăritar al dimineţilor
În răsărit de soare ce-mi mângâie trupul,
Îmi culeg hrană din versurile poeţilor
Ce-mi dau strălucire şi-mi luminează chipul...
De vrei să-mi cunoşti strălucirea
Şi miezul din mine ce cântă şi plânge,
Păşeşte prin nisip şi-mi simte fericirea
Ce din nimicuri sufletul meu o strânge!
Nu mă încorseta-n şirag cu alte perle
Lumea mea e nisipul în pustiu,
Tăcerile mele-s cântate de mierle
Iubesc simplitatea şi tot ceea ce
Mulţumită ei pot să fiu!


Venin și fiere

Din ura ta eu strâng veninul
Şi scriu cu el cuvinte care dor,
Descânt de pot să schimb destinul
Lui Dumnezeu cerându-i ajutor!
Descânt cuvinte îmbibate-n ură
Ce-au strâns din tine parte de durere,
Să nu rămână nici o picătură
Să te înalţi plin de putere!
De aş putea să-nlătur tot ce doare
Din lacrimile scurse să fac pod,
Mătănii-n nopţi şi ziua către soare
Să poarte ura şi veninul în cel mai crunt exod...
Din ura ta eu strâng veninul
L-aş bea pe tot să nu mai simţi durere,
Poate aşa aş înfrunta destinul
Iubirea ce ne-a transformat-o-n fiere...

Celor plecați

Tot ce a urcat la cer
mă doare,
şi drumul lor spre linişte
mi-e trist,
i-aş fi păstrat mai mult în frigul
de sub soare,
dar drumul lor avea adresa fixă, braţele calde
ale lui ISUS!
Mi-aş fi dorit să îi iubesc
prezent,
nu doar în amintiri să-mi fie
alinare
chemărilor din mine
ei îmi răspund
absent
şi doar prin lumânări aprinse le trimit

căldura ce mă doare. 

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Georgeta Șuta

Copyright © 2019 Georgeta Șuta
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.