poem de
taină
în noaptea asta citeşte-mi în palmă
spune-mi că linia vieții e drumul pe
care
mă întorc cu sfială la izvorul din
stâncă
unde mâinile părinților mă cuprind
mă adăpostesc mă închină
în numele tatălui şi al mamei
şi al fiului şi al fiicei
şi al duhului sfânt amin
în noaptea asta vom veghea împreună
albe năluci în cuiburi de iarbă
aripile noastre foşnesc precum
mestecenii
aurora boreală ne-a aşezat pe creştete
nimburi
ne vom chema pe nume
ion şi maria tată şi mamă
copil şi copilă
cuminți aşteptând să se deschidă slăvile
cum proorocii au proorocit
treaptă cu treaptă urcăm scara de
cărămidă
din pragul casei până în buza cerului
gutuii din grădină ne luminează calea
am ajuns la porțile mari
mamă şi tată luați-mă în brațe
înainte de a păşi paşii cei cuveniți
vi se pare
nu plâng
înălțimi
da te-am iubit
în acele timpuri imemoriale
în care amândoi eram făpturi
de aer şi de tăcere
săream de pe un munte pe altul
cu paşi elastici şi hotărâți
ne sprijineam de brazi şi de nori
alergând alergând
lumea era diafană şi fără de pată
niciun ochi nu ne sulița cu reproş
soarele apunea mai des pe atunci
şi umbrele ni se alungeau subțiate
până dincolo de zenit
căutând un ghețar pe care să poposească
acolo e steaua polară îmi arătai
înălțându-ți brațul spre noapte
iar eu te priveam
plângând plângând
vom mai fi vreodată atât de fericiți
ca acum
când nu avem nimic
decât întunericul
şi liniştea de granit?
bizantină
norii se prăvăleau fără zgomot
peste mitologie
trezind inorogii cu pinteni de aur
îi zăream plutind
printre copaci în ceață
de câteva ori am încercat să-i ating
dar nu i-am convins să se apropie
am încercat să le cânt
știu că le place
dar nu dădeau semne că m-ar auzi
mișcau ușor din picioare
precum caii din carusele
se chemau unii pe alții
cu sunete ascuțite și prelungi
nu știam
dimineață sau seară
nici măcar
ce anotimp
era
pur și simplu
ceasul îngăduit
america
(1)
america doarme
legănată în vise
de gospel
jazzul se prelinge
din neoane
pe autostrăzi
jimmy dean
are tot douăzeci de ani
atlantis
iubitule
ce a făcut timpul din noi
priveşte
două statuete de fum
adulmecând înfometate
mirosul oceanului negru
două stalagmite de sare
cu ochi de sidef
scrutând orizontul cu îndârjirea de pe
urmă
a naufragiaților condamnați la aducere
aminte
nu plânge iubitule e bine aici
pe insula aceasta de zgură
unde scriem pe nisip cu tălpi sângerânde
un descântec în fiecare noapte
şi o rugăciune în fiecare dimineață
nu te teme
hidra văzduhului şi-a luat tributul
a zburat cu inimile noastre în gheare
de acum putem să ne amăgim
că suntem mai liberi
decât ne-am dorit vreodată
mai albi decât perla din scoici
mai nevinovați decât pescăruşii
cu pene de smalț
mângâie-mi părul iubitule
şi şopteşte-mi că la miezul nopții
eu voi deveni o sirenă
şi tu un atol
de corali
america
(2)
să ne plimbăm prin new orleans
cu bluesul în sânge
cu melancolia în oase
cu pietre de granat în suflete
cu ace de fier înfipte în inimi
cu chitara lui b b în mână
ca o spadă de cruciat
deschizându-ne calea către amurg
suntem liberi să plângem
când bem din ginul cu gust de frică
suntem liberi să ne ungem pe fețe
cu maioneza din burgeri
şi să credem că nu vom mai avea
nici riduri nici amintiri
suntem liberi să ne imaginăm că am fost
şi să visăm că vom fi
cumpărați-mi un bilet pentru trenul
care nu duce nicăieri
şi lăsați-mă să-l aştept în gară
pe valiza mea de carton
hibernală
fără nostalgii
departe
sufletul
închisă carte
afară iarna-n amurg
e albastră
zăpada strălucește ireal
în fereastră
abia de-ți mai zăresc conturul sfios
în colțul odăii
întunecos
lasă
nu face lumină
ajunge raza subțire a lunii
să vină
ce liniște
vom adormi curând
poate
cu moș crăciunul
în gând...
sfârșitul
iernii
soarele apune
razele moi mângâie tăcute
miroase a frunză uscată arsă
și cerul e așa de afânat
ca o apă clară
împrăștiată cu furca pe miriște
la ceasul acesta
e dulce viața
și e dulce moartea
semenul tău ți-e frate bun
visele îți curg prin sânge
ca amăgitorul vin
pasărea zboară
ca tine
amurg
poemele de dragoste
se scriu numai seara
aşa se cuvine
atunci şi cuvintele au umbre
după care să ne ascundem în timp ce
jurăm
că nimic nu ne va despărți
deşi stăm fiecare pe câte un mal
al singurătății
că ne vom iubi până la moarte
deşi moarte e un cuvânt pe care
cei ce iubesc nu ar trebui
să îl rostească niciodată
poemele de dragoste
se scriu numai seara
atunci ispitele au contururi estompate
ca şi demonii cei frumos cântători
înlănțuiți de catargele corăbiilor
plutind în derivă
poemele de dragoste
se scriu numai seara
când razele întunericului usucă
cerneala de pe hârtie
şi lacrimile din călimară
când fiecare îşi poate alege
o stea şi o inimă
cărora să le dea acelaşi nume
pe care îl va uita
până în zori
poemul
tău
când va fi seară
strânge poemul acesta la piept
şi ascunde-te cât mai departe
de ziua care a trecut
şi de ziua care va veni
citeşte-l pe nerăsuflate
este poemul pe care nimeni
nu ți-l va scrie vreodată
deşi l-ai aşteptat la fiecare răscruce
de drumuri şi de nopți
când întunericul te ademenea între ape
şi străzile îți îngropau urmele paşilor
în cenuşă
este poemul pe care ai îndrăznit să-l
visezi
când pânza cerului părea o lumină
blurată
iar glasul ți se risipea în ecouri de
gheață
poemul pe care l-ai căutat în fiecare
privire
care nu te zărea şi în fiecare gând
care nu era pentru tine
în fiecare anotimp care se îndepărta
cu anii tineri în dinți
şi în fiecare inimă care părea că mai
bate
lipeşte-ți poemul acesta de umeri
de piele de sânge
şi nu-l lăsa să se piardă
este tot ce vei avea
de acum înainte
o altă
identitate
cândva am locuit într-o clepsidră
eram un fel de nisip căzător
oamenii mă așezau cu susul în jos
apoi așteptau să curg înspre tălpile lor
îmi dăduseră numele
timp
afirmau că sunt
o noțiune abstractă
mă tot puneau să măsor
mă întorceau pe partea cealaltă
ajunsesem ceva important
aproape nimic nu se făcea fără mine
toți ochii mă priveau scrutător
eu decideam când e rău sau e bine
căpătasem o altă identitate
devenisem folositor
deși credeți-mă
eu mă simțeam
același umil nisip curgător
miazănoapte
aşa cum zilele se rostogolesc
bătute de vânt pe câmpia de sare
tot astfel voi pleca şi eu într-o iarnă
agățată cu unghiile de mantia
zdrențuită a crivățului
înspre nord tot mai la nord
acolo unde cerbii cu nări de catifea
îmi vor sufla peste pleoapele obosite
peste fruntea împovărată de amintiri
peste inima pe care nădăjduiesc
că o mai am încă sub coaste
pulsând precum un far în calea celor
mai rătăciți decât mine
va ninge va ninge
pe trepte de zăpadă voi urca
până la carul cel mic până la carul cel
mare
până la calea lactee mult prea frumoasă
până la luna de filigran şi tăcere
de unde voi privi înapoi
cum ursul polar îmi face un semn de adio
în timp ce amândoi ne înghițim lacrimile
de gheață şi diamant
Despre mine:
Maria-Daniela Goea: Născută într-un decembrie de poveste, în București. Primul
poem, așternut pe hârtie la vârsta de nouă ani. Fiică a jurnalistului și
poetului Ion D. Goia, am crescut printre cărți și cuvinte, de care am învățat
să mă apropii cu afecțiune și cu sfială, deopotrivă. Scriu poezie, epigramă,
aforisme, eseuri și proză scurtă. Până acum, am publicat numai on-line, pe
site-ul literar www.agonia.ro. Pentru mine, poezia este un demers inefabil, iar poetul
– un privilegiat al sorții condamnat la nelinişte.
Copyright © 2019 Maria-Daniela Goea
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.