nimeni nu trăiește pentru el însuși
totuși, voi, porumbeii mei voiajori prin poeme
v-ați așezat pe streașina minții
și-mi cereți răvașe pentru ziua de mâine
nu țipați la mine, cuvintelor,
mă tot scobiți prin creier ca niște burghie
când e timpul tăcerii nu sfâșiați liniștea
vi se cuvine un repaos în cămașa de umbră
a damei de cupă
întoarceți roata cerului și modelați pentru oameni
răbdarea înțelepciunii lui Iov
faceți vase de cinste pentru împărăția luminii și
liniște… liniște să fie în ungherele minții
gândurile vinovate ale lumii să cadă
nu vedeți cât este de palidă moartea între două tăceri?
gândiți atât de tare încât vă aud din miezul însingurării
precum aud embrionii de grâu explodând sub țărână
iar pasărea… pasărea aceea care nu se vede
dar cântă în inima pădurii ca în inima mea
mă ascunde în propriul ei cântec
Nu așa se moare...
Nimeni să nu plângă! Am plecat, de-o vreme,
Dar n-am fost prezentă nici la moartea mea!
Dispărând răpită de furtuni extreme,
În prohodul lumii care pătimea...
Mi se sparge gândul sub cazmaua rece,
Lovituri de brațe îi prind zbaterea,
Eu ascunsă-n taina care mă petrece,
Dincolo de moarte-mi caut nașterea...
Să-mi descânți, destine, mâinile de piatră,
Vocea schilodită, ochii tulburați,
Fiindcă azi, cuvântu-mi gol, la lună latră,
Iar călăii lumii umblă decorați!
Exilați-mi truda, aruncați-mi soarta,
Să nu mai existe umbra-mi pe pământ!
Nu privesc în urmă, nu ascult nici poarta
Care se trântește bătută de vânt...
Nu așa se moare, istovit de toate,
Nu așa se pleacă, prea trudit, prea trist!
În cămașa strâmtă, nu! Nu se mai poate!
Merg să-mi caut locul unde să exist.
Moarte, hai la mine, sunt așa pustie!
Nu mai am pe nimeni, numai tu, de vii -
(Ultima cerneală, ultima hârtie...)
Te aștept... poemul - ultim, să mi-l scrii...
Strig în pustie
poate că voi dezlâna
seceta, stârnind norii...
ploi răzlețe udă
nisipurile muțeniei mele
rătăcit în propria minte
caut niște vânzători de
zâmbete
să facă tumbe prin
sufletul meu
ca printr-o arenă cu
fluturi
în aula singurătății se
așază niște raze
ele așteaptă apa vie a
cunoștinței binelui și răului
profesorul nu-și mai
împarte cuvintele
razele se ridică și pleacă
scaunele plâng în
întuneric
liniștea ruginește pereții
inimii
universitatea aceasta are
un mare coeficient de risc
aici tăcerea nu mai
transmite nimic
nu-i decât o nișă în
miezul sufletului din care
ies păsări albastre cu
aripile rupte
ele se așază pe brațele
copacilor și tac
(mai bine decât un cântec
de jale totuși)
satul e plin de arbori
uscați și case părăsite
numai aburul cafelei mele
mângâie aerul
un ultim om se
încăpățânează să plece
un om și un câine
întunecat întinși pe dunga zării
recroiesc orizontului
mantia dimineții
pe care mai bate soarele din când în când
pe care mai bate soarele din când în când
Ca
să te-așez, cuvântule, în mine,
Să
te-odihnesc în trupul meu plăpând,
Învață-mă
repausul din tine,
Să
mi-l revărs în sufletul flămând,
Să-mi
dormi adânc în oase și în carne,
Peste
tristețe molcom adiind,
Să
pot prin luminoasele-ți lucarne,
Din
pacea ta ușor să mă desprind.
Te-aș
legăna printre domoale mersuri,
Cătând
lucirea ta să o dezgrop,
Ca
dintr-un vis să te răsar în versuri,
Să-mi
curgi placid prin sânge strop cu strop
Și-apoi
să mă-mpresori fluid și tandru,
Din
creștet până-n tălpi, precum un zeu,
Cu
stângăcia ta de copilandru,
Sau
cu puterea ta de corifeu.
Cum
să te-adorm? În mine e diluviu!
Nu
vreau să știi durere, nici suspin,
Vreau
să mă scald în tine ca-ntr-un fluviu,
Iar
tu să te prelingi prin mine lin…
Mai
multe poezii și profilul autoarei aici: Emilia Amariei
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este
permisă numai cu acordul autorului.