Ion Iancu Vale - Singur în turn (editura Bibliotheca, Târgovişte, 2014): Cartea “Singur în turn” este cea ce se cheamă o antologie. În
cuprinsul ei se găsesc selecţii din cărţile „Lupii la mare” (Editura
„Realitatea dâmboviţeană”, 1998), „Înger sechestrat” (Editura „Sfinx 2000”,
2004) şi „Soldat în războiul final” (Editura „Macarie”, 2005). Apărute la
edituri modeste şi efemere, aceste cărţi nu au avut, zic eu, şansa de a
penetra, concludent, în conştiinţa cititorilor de poezie, de aceea şi ideea
realizării prezentei selecţii. De adăugat că în cuprinsul acesteia am inserat
şi poeme din volumul „Revelaţii – din deasupra şi din dedesubt” realizată în
condiţii tehnice de excepţie la cunoscuta Editură Bibliotheca din Târgovişte,
în anul 2013, care, iată, mi-a acordat girul editării şi prezentei cărţi. Mai
trebuie spus faptul că aranjamentul, în pagină, este puţin atipic, capitolul
„Lupii la mare” care cronologic ar fi trebuit să fie primul, este (din motivele
mele) inserat în finalul cărţii. (...) Cât priveşte Turnul (acest simbol
ancestral al apărării, al rezistenţei şi al meditaţiei) în care, atât de des,
eu mi-am găsit refugiul, conştient sau nu, a fost (şi este) locul în care nu
m-am aflat niciun moment singur, lângă mine găsindu-se tot timpul Atotţiitorul,
căci aşa cum spunea La Rochefocauld „în afară de Dumnezeu singurul creator este
Poetul”. (extrase din Cuvântul
înainte al autorului)
Fericirea
ca o pasăre călătoare
la revedere, pasăre călătoare
calapod nepotrivit pentru zâmbetul meu
plecând din mine ţară caldă
spre cine ştie ce nord cardinal
tu zbori luând cu tine
şi copacul şi cuibul
eu tot aştept
cu ochii vătămaţi de zare
şi îţi răsădesc mereu alt copac
în care să-ţi durezi
cuib luminat şi statornic
Singur
în turn
opriţi-vă
nu mai bateţi în poartă
nu vedeţi pe ea
de trei ori câte trei zăvoare
ce vă tot holbaţi
la urmele acelea plutitoare
sunt ale gândului meu
potcovit invers
şi acum plecaţi
lăsaţi-mă să-mi dresez
în linişte cuvintele
căci ele mă vor devora
de le voi scăpa
de sub cravaşă, mai ales
că acum sunt singur în turn
Vânătoare
de îngeri
într-o clipă de răgaz, iubito
acolo în Montemarcelo
unde stai acum
„cu trupu-n munte / şi cu ochii-n mare”
citeşte-mă măcar tu
pentru că aici în mirifica ţară a
dorului
sfâşiată de lupii sângerii şi vânduţi
îngerii albaştri ai cuvintelor
strigă în van la stindarde ipocrite
ei sunt iarăşi în pericol
De-a fi vânaţi
căci vânătoarea este deopotrivă
necesitatea şi plăcerea tiranilor
aşa cum nevoia mea de sublimare
îmi ridică inima
până-n spatele buzelor
cu care rostesc numele tău
şi al copilului nostru
pe care le-aştern pe hârtie
şi le repet
până la deconştientizare
Tăcerile
pelerinului
în desele şi nepregătitele lui plecări
de acasă
când îi scâncea a drum călcâiul
îşi punea în traista sa de pelerin trei
tăceri
o tăcere pentru bunătate
una pentru iubire şi o alta pentru luptă
la plecare îşi aranja cu grijă şi
pietate bagajul
căci este ştiut că nimic nu-i mai frumos
ca atunci când eşti bun şi nu te lauzi
când iubeşti şi nu laşi decât ochii să o
spună
când lupţi şi nu ţi se aud decât dinţii
scrâşnind
la început traista i se părea uşoară
şi înainta cu temeritate pe drumul pavat
cu dalele unor noi speranţe
dar pe măsură ce mergea
traista lui devenea tot mai grea
grea ca pământul
rănindu-i grumazul şi glezna şi inima
cel mai rău era când îi sângera inima
şi tăcerile lui nu le auzea nimeni
era tentat atunci să arunce traista cu
tăceri cu tot
dar nu se îndura
o poartă şi acum, şi-i tot grea
grea ca pământul
doar că între timp tăcerile sale
au început să devină strigăte, chemări
şi ecouri...
Poemul
toamnelor mele
Mă răsucesc prin toamna asta ca un vânt
Mai sec ca un sărut de circumstanţă
Spre o altă toamnă-ncerc să mă avânt
Şi-ascult dulăii vremii lătrând ursuz la
clanţă
Se vâră adânc în mine tristeţea din
copaci
Ce şi-au pierdut culoarea ca pozele
bunicii
Miroase întomnarea a prânz de vârcolaci
Şi-a fugă necurmată de lupii lungi ai
fricii
Prin calendarul minţii cu-un tic
tremurător
Mă răsfoiesc prin toamne ce parcă nu au
fost
Aş ascuţi din nou uitatul meu topor
Dar gândul mi-l întorc ştiind că n-are
rost
Prietenii şi leatul copiii-şi duc la
şcoală
Şi fraţii mei mai mici tot luptă să şi-i
crească
Doar eu însingurat, ca dărâmat de-o
boală
Mă flutur printre toamne ca-ntr-un ţinut
de iască
Mă răsucesc prin toamna asta ca un vânt
Mai sec ca un sărut de circumstanţă
Spre o altă toamnă-ncerc să mă avânt
Şi-ascult dulăii vremii lătrând ursuz la
clanţă
Dar tot te-aştept iubito de unde-ai fi
să vii
Cum te-aşteptam, şi-atunci, la ani-mi
douăzeci
Iar toamna asta lungă o primăvară-ar fi
De mi-ai intra în casă şi n-ai vrea să
mai pleci
În griji cotidiene domestici să ne
zbatem
S-avem şi noi copii cum ne-au avut
părinţii
La poarta-ncărunţirii de mână demn să
batem
Şi eu de alte toamne să nu mai trag cu dinţii
Mai multe poezii și profilul autorului aici: Ion Iancu Vale
Copyright © 2019 Ion Iancu Vale
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.