aș îmbrățișa un copac
din coaja lui aș mușca
în coaja lui aș țipa
cercul frânt
al gurii mele tăcând.
am atâta nevoie,
atâta nevoie am,
să pun la loc ce încă n-am mușcat.
sub
coaja arborilor verzi
ți-am scris,
de-atâtea ori ți-am scris
sub coaja arborilor verzi
că poate uneori mai treci
din rădăcină-n până-n crengi
că poate de răzbești în fruct
citești și dincolo de punct.
ți-am scris,
de-atâtea ori ți-am scris
închipuind din lăstăriș
volume de păduri de vis;
neliniata vorbă inutilă
în așteptarea infantilă -
un cariu înrobit de miez
sub coaja arborilor verzi.
ea
Ea îmi scrie fraze atât de lungi
încât nici în gând nu le pot citi
dintr-o răsuflare
(și-mi mai cere s-o fac cu glas tare).
Ea oftează adânc, din senin
doar pentru că și-a amintit de-un oftat
(privindu-mă ca pe-un vinovat).
Ea îmi spune te iubesc când sunt
aproape-adormit
ca să fie sigură că uit până dimineața.
Ea îmi tot scrie versuri albe
despre cum eu nu-i înțeleg versurile
fără rimă
(metaforele sunt de vină).
Ea, când spunem deodată același cuvânt,
râde victorioasă: vezi? ni se întâmplă
încă!
Ea, desigur, ea nu știe
cum o privesc când doarme,
cum o privesc când îmi scrie.
în
fiecare seară stingi lumina
În fiecare seară speli podeaua
să sune ecoul a curat,
sub tălpile ce amână
ajunsul la pat.
În fiecare seară muți nimicuri
din locul lor în locul tău,
din locul de ieri în locul de mâine,
până la neclintire.
În ritual alb de chilie,
singuri pereții nu-i poți muta,
impersonali și fără ecou
(de găurile unor foste cuie
n-atârnă nici foste urme de tablou).
Și afli.
Pe când oglinzile distrag,
zidurile te-arată
ca pe-o hartă.
Alegi o scară
și cu ochii plini de zidul gol
te măsori.
Măsori și te-ntinzi pe covor,
rămâi embrion lângă pat;
e-atâta univers deasupra:
spălat, ordonat, măsurat.
De ce și pentru ce te-ai ridica?!
cândva în fiecare seară,
în fiecare seară stingi lumina.
înveleşte-mi
inima cu o câmpie
Intră în casa ei ca şi în a ta,
lasă-ţi cheile la intrare,
pantofii la fel,
lasă-ţi haina mai mare
pe ascunsul cuier.
Sunt aici în camera unde
bate aritmia sonor
ascult-o, urmeaz-o şi vino
în colţul cu roşu decor.
Înveleşte-mi inima cu o câmpie
cu valuri domoale de verde
abia la orizont pune-i munte
spre care să plece.
Să plece…
de ce
de-aș fi o parte dintr-o carte
nu i-aș fi mijloc –
să mă deschid taman acolo la o cădere de
pe raft;
nu i-aș fi început, pagina de prefață –
să mă citească preț de o frază și să mă
închidă la loc;
nu i-aș fi sfârșit –
să cunosc doar stările de grație ale
celor puțini;
ci i-aș fi două file îngemănate
undeva spre final
păstrând intact mirosul de hârtie și
cerneală
sau vreo petală presată ce astfel n-ar
cădea.
de-aș fi o parte dintr-o carte
aș fi acea pagină asupra căreia ai
zăbovi cel mai mult,
unde ai face însemnări cu creionul
și când, peste timp, copiii te-ar
întreba de ce.
eu văd frumusețea
ploii ce cade peste mine.
Copyright © 2019 Claudia Gican
Utilizarea
integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul
autorului.