NICOLAE MILCU

Cântec pentru viperă

Viperă cu ochii vineţi

Şi cu limbă de otravă

Eu te ştiu, — că'n suflet multă

Din licoarea ta bolnavă

Adunat-am pentru mine,

Pentru ea şi pentru-acele

Care-ar fi crezut vr'odată'n

Taina cântecelor tale...

Şi te-am strâns la piept, cu grijă,

Sub cămaşa de mătasă

Şi ne-am furişat alături

Sub o straşină de casă

Şi-am scornit, — proptit cu ochii

Într'o stea ce-avea să cadă, —

Din otrava ta de şarpe,

Cea mai dulce serenadă!...

Şi de ne-a crezut stăpâna

Aplecată pe fereastră,

Când era mai albă luna

Şi lumina mai albastră,

Ţie-ţi sunt de-apururi birnic

C'ai făcut să cânte 'n mine,

Nu 'nceputul!... ci sfârşitul,

Care-l presimţeam că vine.

Şi acum legaţi pe viaţă,

Clipa dulce şi otrava

Haide, fiindcă greu mi-e visul

Şi durută mi-i zăbava, —

Strânge tot veninul morţii

Şi la pieptu-mi ca'ntr'o cuşcă,

Cată-mi inima sub coaste,...

Svârcoleşte-te... Şi muşcă!...

(„Universul literar” – 30 septembrie 1943)

Îngenunchere

Azi noapte,

Mi-a plâns în suflet lacrima lunii.

Gândului, am prins cunună petalele de umbră-albastră

Şi'n vârful degetelor prinzând, făclii, stelele care picau de sus.

Pe iazul amintirilor am căutat, adânc, iubirea noastră.

Plopii melancolici îşi leagănă pe vânt mătănille de'ntuneric.

Din sghiabul de sub pleoape culeg, mănunchi, sărutările talc moi

Şi ca un cioban nebun ce-şi paşte turmele de umbră,

Visez la tine, căutând sub lună trifoiu'n patru foi.

Fiindcă mi-a plâns în suflet, - lacrima lunii...

În mine râsul se rostogoleşte ca bulgării de humă pe un sicriu,

În umeri vântul mi-a crescut ghirlande mari de umbră

Şi'n suflet simt cum ninge'ncet,

Încet,

Ca'ntr'un pustiu...

Genunchii mi se frâng şi chem prelung ca'ntr’o odae părăsită.

Din trecutul tânăr adun sfielnic visul

Petale cu petale,

Acum mi-i sufletul o fluturare mută şi albă de batistă

Şi'ncovoiat,

Pe mâna mea sărut dureros

Amintirea mâinilor tale.

(„Universul literar” – 12 decembrie 1926)

Pastel

În crengile’nflorite, tremurând,

Prin freamătul de frunze dă năvală,

Apoi, din crengile’nflorite, seara

Îmi cade’ncet pe mâini, ca o petală.

A fulgerat oglinda unui iaz.

Clipi o stea în golurile-albastre,

Și liliecii’n vânt, peste zăplaz,

Ciocnesc peste zăplaz potire-albastre.

Din flori, mirosul zboară’n câmp. Apoi

S’ascunde’ntr’o fântână ca’ntr’o floare.

Se nărue un gând. Din slavă, luna

Coboară’n mine – adânc – ca o vâltoare.

(„Cele Trei Crișuri” – mai 1932)

 Floarea lui Sânzien

(poem dramatic de Radu Gyr și N. Milcu – fragment din Actul I - Țara Gâzelor)

SÂNZIEN

Iubire! Simt în mine o ghiară de vrăjmaş...

Iubire!... Trece vântul, sălbatec, prin panaş...

Iubire! - Mi-i panaşul de-argint, un nor de fum.

Iubire... ‘S cerşetorul întârziat pe drum!

...Un cavaler din basme cu haina sfâșiată

Doi ochi în cearcăn vânăt, o liră sfărâmată,

Sau fluture sfielnic cu aripele strânse!...

           (celorlalţi)

Urăsc sfiala voastră! Nu vreau petale plânse...

Şi florile-astea moarte să mi-le daţi pe foc!

Voi merge însu-mi, singur...

BĂRGĂUNUL SFETNIC

Stăpâne, stai pe loc!

          (Toţi sunt încremeniţi. Sânzien, vizionar)

SÂNZIEN

E dincolo de lume, pe celălalt tărâm!

Şi totuşi, e aproape!... Iubim şi o urâm...

O blestemăm, şi totuşi ni-i binecuvântarea;

E floarea câmpurilor, a glastrelor, e floarea

De pretutindeni!... Însă ea nu-i în nici o parte!...

BĂRGĂUNUL SFETNIC

De nu ar fi minunea n'ar fi aşa departe...

SÂNZIEN

Pleca-voi singur, singur! Voi n'aţi găsit-o, eu

O voi afla!...

BĂRGĂUNUL SFETNIC

Dar bine...

SÂNZIEN

Ştiu: drumul este greu...

O ALBINĂ

Spre țara floarei?... Doamne, cu tine vor zbura

Şi aripile noastre pe lângă-aripa ta!

BĂRGĂUNELE SFETNIC (înduplecat de gând)

Venim cu tine, doamne!

SÂNZIEN (fericit)

Cu toţi?... Adevărat!?...

Curteni, curteni, să mergem! Să dați foc la palat!

Aşa e?... Sunteţi gata? – înebunesc de dor!!..

TOȚI

Trăiască voevodul şi floarea-florilor!..

SÂNZIEN

Cutreerai pământul, nebun, din floare'n floare,

De-aş fi putut, - s'o aflu aş fi zburat în soare.

Iar seara'nvins de trudă, la umbra din poiene,

Visam... la luna'n aripi şi stele pe antene...

TOŢI

La drum spre ţara mândră a floarei — cosânzene!

SÂNZIEN

Ori şi unde va fi ţara

Orice stăvili ne-ar desparte,

Pân'la ea ori câtă cale

Lungă-ar fi, cât de departe,

Voi zbura, nebun, s'o aflu

Chiar de-nvins de vânturi grele,

Într'o zi au s'o mângâie

Numai aripile mele...

LIBELULA (din colţul ei de umbră)

Vă cer, aripi de ceară, un strop de îndurare.

Ai milă... până mâine... Eu mor de întristare...

Şi aş muri şi altfel, chiar t u de m'ai iubi;

O libelulă moare când a trăit o zi...

...În zori, putea-vei, tânăr, călăuzit de gând,

Hotarul ţării tale de gâze sfărâmând.

Să zbori... să zbori departe pe drum de raze lungi...

Dar n'ai s'ajungi la floare... Nu trebuie s'ajungi...

(„Universul literar” – 22 august 1926)

Sfârșit

Pe paginile albe stă gîndu’n loc de-acum.

Mă prinde iar tristețea sfârșitului de drum,

Și gîndul către tine îmi cade peste față:

Cascadă de lumină pe-un bloc etern de ghiață.

Pe rândurile negre stă mîna care-a scris,

Pe care, deodată, ca un trezit din vis,

O trag’napoi… Mi-e teamă – numai avînd ce-ți scrie –

Că va rămâne moartă, acolo pe hârtie.

(“Lanuri” – numărul martie–aprilie 1934)

Nicolae Milcu (N. Milcu, n. 23 septembrie 1903, Craiova – d. 21 septembrie 1933, Craiova): Poet, prozator și traducător român. A publicat poezii, proză, opere dramatice, cronici în numeroase reviste literare dintre care amintesc: Ramuri, Gândirea, Cele Trei Crișuri, Lanuri, Adevărul literar și artistic, Viața literară, Universul literar, Clipa, Cuvântul literar și artistic, Convorbiri literare, Flamura, Comedia, Arhivele Olteniei, Bilete de papagal, Conștiința națională, Cuvântul ș.a. A fost prețuit, printre mulți alții, de Perpessicius, cel care scria într-o cronică la volumul „Grădina de sidef”, text publicat în numărul din 28 martie 1926 al revistei „Universul literar”: “Dl. N. Milcu adică, face parte dintre tinerii poeţi pentru care hiper-vocabularul d-lui Mihail Dragomirescu nu si-a cruţat adjectivele, în condiţiile acestea îndoiala, dacă nu şi surâsul, se stârnesc ca o reacţie spontană. Rămânem la părerea că nu e numai decât nevoie să trâmbiţăm genii şi capodopere pentru ca publicul să ofere până la talente şi lucrări de merit. (...) Grădina de Sidef a d-lui N. Milcu aduce o poezie de suavă delicateţă şi'n teme şi'n expresie. Aceasta și este adevărata strună a temperamentului său: delicateţa. O erotică potolită, timidă, resemnată, ca un suspin, atenuat după un veac, din marile acorduri romantice.”

Biografia scriitorului este rezumată de Sergiu Cristian în articolul “Nicolae Milcu – Zece ani de la moartea poetului”, publicat în “Universul literar”, numărul din 30 septembrie 1943:

“N. Milcu, fiu al unei familii de cinstiţi şi harnici răzeşi din Gorjul lui Tudor din Vladimir, s'a născut în Craiova la 23 Septembrie 1903. Rămas fără părinţi este crescut împreună cu Lucia, sora sa, de doamna Pefca din Craiova, soră cu mama poetului. A urmat Şcoala Evanghelică din Craiova apoi Liceul „Carol I” pe care l-a terminat în 1923. În timpul refugiului urmează la Roman clasele III şi IV de liceu. În 1923 se înscrie ca student la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti care-i decerne în 1927 titlul de licenţiat. Se înscrie apoi la doctorat. După bucuria unei prime biruinţi, în octombrie 1928 Milcu ducându-se spre oraşui visătoriei sale, a trebuit ca numai o minune să-l apere de negura morţii, în groasnicul accident de cale ferată de la Recea, unde totuşi a pierdut pentru totdeauna pe unul din prea bunii săi prieteni, poetul Savin Constant. În Craiova N. Milcu funcţionează ca profesor suplinitor la Liceul „Carol I" şi la Liceul Militar „D. A. Sturdza". În 1929 poetul este lovit de nemiloasa boală a morţii. Rezistă însă. Trece apoi ca profesor la Seminarul şi Şcoala Comercială din Câmpu-Lung-Muscel. Se reîntoarce în 1933 la Craiova, complet demoralizat, sfâşiat de boală şi de lipsa de corectitudine sufletească a celor din jur. După o scurtă agonie între trupurile ofilite ale sanatoriului din Leamna (jud. Dolj), se stinge, ca un vis în patul năpădit de cântecul Toamnei, în ziua de 21 Septembrie 1933.

În literatură, N. Milcu, îşi începe primii paşi cu lucrări în proză, tipărind chiar din clasa V-a, la Craiova, o carte de nuvele şi schiţe, intitulată „Din taina sufletului". În revista „Ramuri", condusă de d. C. Ş. Făgeţel apare „Ilenuţa", o nouă nuvelă a lui Milcu. În clasa VII-a publică în „Năzuinţa" tot din Craiova altă nuvelă „Tatăl". Împrietenit cu d. Radu Gyr în 1919, după revenirea din refugiu, Milcu pare a se dedica liricei. La Facultatea de Litere, la “Institutul de literatură", mult regretatul critic Mihail Dragomirescu, îi citeşte primele poezii, îl elogiază şi-l consacră, în sfârşit, poet. În 1924, tipăreşte în ed. Casa Şcoalelor, primul volum de poeme, „Grădina de Sidef" (notă: volum a fost publicat de fapt în anul 1926), iar în 1927, în ed. „Flamura", Craiova, „Fluerul lui Marsyas". Împreună cu d. Radu Gyr scrie în vacanţele de facultate „Căciulița Roşie", comedie în versuri jucată pe scenele Teatrelor Naţionale din Craiova (1925-26), Cernăuţi (1930-31) şi Teatrul Muncă şi Voie Bună (1939). De asemenea „Floarea lui Sînzien", poem în trei acte şi un prolog, în versuri, din care publică prologul şi actul I în „Universul literar" (conducerea d. Perpessicius) şi în „Arhivele Olteniei" (dir. C. D. Fortunescu). Au rămas în manuscris: „Soare stâns" (poeme), „Cartea cu chipuri" (schiţe), „Chip cioplit" (piesă în trei acte, jucată la Studioul T. Naţional din Bucureşti, manuscrisul se află în biblioteca T. Naţional, Bucureşti) şi „Licheaua", (piesă). Numeroase poezii inedite sunt încă în păstrarea câtorva personalităţi craiovene, şi ne miră, cum până în prezent nu s'a găsit nimeni, să poată tipări în volum, tot ceea ce a lăsat gândul, chinuit de nelinişti, al poetului.

Poezia lui Nicolae Milcu este însăşi sufletul poetului: caldă, autumnală, serafică, şi de resemnare în faţa veşnicei morţi. Undeva, d. Radu Gyr, a caracterizat, poezia lui Milcu, ca fiind „o poezie a decorurilor autumnale şi a peisagiilor simbolice prinse în acuarelă tânjindă, sub tonuri lâncede, calde, uşor  deprimante; poezia iubirii serafizate, tulburată numai de vecinătatea bănuită a marelui crepuscul; şi poezia morţii, a presimţirilor, a resemnărilor senine, a mormântului floral sub o tristă lumină paradisiacă şi sub un tulburător fior panteic". (…) „Un poet, a cărei autenticitate de sunet şi ardere interioară poate fi, oricând, controlată, niciodată tăgăduită. Iar poesia sa, — una din acele insule de mărgean, scăldată în lumină paradisiacă, spre care reîntoarcerile plutesc dornice, prin vis și reculegere" (Radu Gyr, Prepoem I, 12). Astfel caracterizează definitiv pe poetul Milcu şi poezia sa, cel care i-a fost cel mai bun prieten, din liceul iubirilor şi până în pragul morţii albe, deopotrivă tovarăşi la bucurii şi dureri.”

Opera:

Din taina sufletului (proză, Craiova, 1920)
Căciuliță roșie/Scufița roșie (în colaborare cu Radu Gyr, București, 1926)
Grădina de sidef (editura Casei Școalelor, București, 1926)
Floarea lui Sânzien (poem dramatic scris în colaborare cu Radu Gyr,București, 1927)

Fluierul lui Marsyas (editura Flamura, Craiova, 1927)
 Versuri (postum, ediție îngrijită de Constantin Nicolăescu-Plopșor, colecția “Pământ și Suflet Oltenesc”, Craiova, 1934)