A
fost o vreme când toți încercau
din
răsputeri,
să
fie proști,
dar
proști în cel mai profund mod posibil,
adică
proști divini,
cu
altare și cu temple
în
care să vină să se parfumeze între ei
cu
tămâie
sau
cu bucăți de meteoriți.
Erau
cât se poate
de
frumoși,
de
îngrijiți.
Lumea
era fericită.
A
fost vreodată o vreme când toți se străduiau
să
fie proști.
O
luau așa ca pe un leac,
ca
pe ceva necesar.
Eu
îi înțeleg pe cei de atunci.
Se
dezintegrau bine în propria prostie
și
era fascinant cum predau golul din creier
generație
după generație,
precum
într-un carusel.
A
fost o vreme când noi toți eram proști
și
eu eram mândru să spun asta.
Ieșeam
pe stradă și din imnuri sau sonete
adresate
vidului
nu
mă scotea nimeni.
Se
făcea o fericire stranie
și
ne așezam la umbra ei,
cu
toții proști,
cu
toții sinceri,
atât
de întunecați ca și un tăciune,
dar
fermecători în marele nostru gol,
în
marele nostru neajuns,
în
prostie.
2
O
pasăre mare și verde
spânzură
cerul invers și îl taie
până
când oul păsării verzi
devine
de culoarea cerului invers,
iar
noi ne batem ca doi nebuni sub cerul invers
și
numai eu pierd veritabil.
Vine
o prea bătrână și îmi măsoară moartea
de
fiecare dată când o pățesc.
Erup
ca un doliu sau ca un herpes peste toți
și
ciugulesc laolaltă cu pasărea verde.
Se
poate să nu înțeleg ceea ce mănânc.
Prea
bătrâna devine de culoarea cerului invers
și
mă întorc înspre ea ca să fiu convins
că
poartă doliu sau herpes
după
mine.
E
un jos straniu, sadic pentru ceilalți.
Toți
mă vor cârpi și mă vor întreba
și
fiecare va întreba același lucru,
dar
baba asta care n-are niciun gen
tot
spânzurată de pasărea mea verde rămâne,
iar
ei tot fără răspuns.
3
Răsare
soarele și dă cu fața de asfalt.
Morții
de ieri și cei de mâine coincid.
Au
același număr de oase,
cu
toții crăcănați și rupți în bucăți.
Se
face că un malaxor antic îi așteaptă.
Eu
și fratele meu colindăm colinele reci ale asfințitului.
El
știe că urmează să nu mă mai întorc.
El
știe că noi numărăm oasele noastre.
Nu
îi mai spun nimic.
Ne
așezăm sub crunta desfășurare a lunii
și
redevenim ouă.
Ochii
ni se aruncă în spațiul minții
și
în goluri.
Părem
transfigurați, eterici.
Soarele
răsare și dă cu fața de asfalt.
Ne
înclinăm după sunet.
Tăcerea
devine acută.
Atunci
vin din adâncul pământului și-ți întorc fața înspre mine de oriunde ai fi.
Trec
prin granit și scheletul greu al stâncii se face praf.
Trec
prin stabilopozi și marea se preface-n dune.
Ne
plimbăm sinceri pe colinele reci ale asfințitului.
Curge
o altfel de ploaie și sunt altfel de nori,
doar
eu venind din orice trup m-aș afla
înspre
tine.
4
E
ziua în care scoatem gloanțele din oameni
și
morții din vii.
Așezăm
totul într-o vitrină.
Cumpărăm
și vindem identități.
S-ar
putea să apară o fiară precoce,
de-o
sălbăticie gravă,
o
fiară rănită de sunet trecând prin zgomot.
Nu
băgăm asta în seamă.
Scoatem
cadavre din cavouri
și
le vopsim.
Le
aruncăm în zăpadă,
direct
în trecut,
direct
în trecutul populat de zebre fioroase
ce
se plimbau cu botnițe pe câmpuri și pe pajiști.
Ne
descărcăm mitralierele în noi din empatie.
S-ar
putea să avem nevoie să ne apărăm în fața celorlalți
cu
propria moarte.
5
Se
ridică pedantul clasei pe două labe
și
strigă:
Nouă
nu ni s-a predat dragostea, da' păi sexul...
Pe
urmă se așază înapoi la catedră.
6
Fraților,
ridicați-vă mâinile! Cade luna.
Întregul
Cosmos cade pe vârful unei unghii.
Dimineața
cad norii și Dumnezeu
e
albastru și plin de viață. Se bronzează
sub
aureolă. Capătă nuanțe ciudate.
Fraților,
ridicați-vă mâinile și primiți-mă!
Bătrânii
stau și fumează coceni.
Li
se spune vaci și boi
și
sunt animale rumegătoare.
Pe
câmp e plin de ele,
dar
pe câmp cade luna.
Vin
copiii cu patru capete, plozii.
Călăresc
cămile, beau lapte
și
fumează coceni.
Fac
duș în drojdie de bere.
Ei
mă întreabă:
,,Vom
demola și vom reconstrui lumea,
cum
să distrugem totul?”
Le
spun că nu există judecători adevărați în zonă,
iar
procuror e unul urât și gras, diform.
Ei
își aranjează corturile după adâncime.
Se
adună pe câmp. Se hotărăsc să rămână acolo,
dar
pe câmp cade luna.
Întregul
Cosmos cade pe vârful unei unghii.
Seara
cade zăpadă, cad stelele.
Eu
îmi aprind coceanul și îl bronzez pe Dumnezeu în lumina lui.
7
Cineva
mi-a curmat fericirea născându-mă
și
nu înțeleg de unde atâta generozitate.
E
liniște ca între doi corbi la Marna,
Iar
eu mă despart încet de mine.
Toni Chira (n. 11 iulie 2003): Este
Elev al Liceului Teoretic “Alexandru Papiu Ilarian” din Dej. A debutat literar în revista Cronograf. Volumul de debut: Scufundări în Styx (volum premiat de
Uniunea Scriitorilor din Nord-Vest, 2018)
Copyright © 2019 Toni
Chira
Utilizarea integrală
sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.