Poeme
scrise cu frica în sân
niciodată n-am știut să stau într-o cameră
să-mi potrivesc glasul la nivelul
discursului
n-am știut ce să fac cu mâinile, mă
încurcă
am vocea prea stinsă ca un plânset surd
și în plus transpir abundent emoție
îmbrăcămintea total neadecvata, vara
prea gros
iarna subțire, niciodată cum trebuie
toți zic că sunt nepotrivit, să mă
schimb
cum să mă schimb când eu altul nu știu
râd cu toți dinții cariați până în
vârful urechilor
un poet… un poet neînțeles...
și-atunci mi-am închis poezia în mine cu
lacăte
o pasăre cu aripi smulse strigând mută
din când în când mai pâlpâie o lumină
scriu poeme pentru un singur cititor,
apoi le uit
de frica unchilor, mătușilor,
verișorilor, vecinilor
oamenilor, trecătorilor, comercianților,
cititorilor
mi-am vândut limba descoperită pe
conformitate
un inginer cu lacrimile îngerului căzut
în mine
și atunci am început să scriu
poeme cu frica în sân
Când a
plecat tata
mi-am promis ca un legământ
să construiesc cel mai frumos poem
pentru
tatăl meu
când a plecat eu eram un copil de 38 de
ani
dus bine pe la femei și înmugurit
cu ceva timp înainte îmi vorbise adânc
grav și neobișnuit despre explicații și
sensuri
adevăr tăios ascuțit gata să-ți taie
beregata conștiinței
o discuție lungă ca o mușcătură de
trandafiri îndoliați
apoi a venit ziua, fatală, nepregătit,
revoltat
nimeni nu mi-a spus nimic într-o
conspirație mizerabilă
aveam să îmbătrânesc într-o zi cât tata
m-au împins să-i iau locul într-un lung
șir de tați
care începe odată cu Tatăl ceresc
am vegheat mut o noapte neagră cu el în
capela friguroasă
să mai învăț ceva, să înțeleg, mi s-a
făcut rău
nu înțeleg nici azi cum a fost posibil
așa ceva
cum a putut cineva care cunoștea toate
tainele lumii
un portavion navigând îndrăzneț printre
bărcuțe invizibile
să plece așa, fără regrete, liniștit, un
zbor de cocor
lăsându-mă în urmă buimac într-o
răscruce de vânturi
cu o viață de trăit fără busolă și
aplauze
Bărăgan
o dungă orizontală pe retina ochiului
sus roșu de văpăi încinse,
jos galben de recolte unduitoare
și eu un punct minuscul pe tablou
arșița usturătoare și sarea din ochi de
la transpirație
mai încolo o fântână stând în cumpănă
cimitirul satului uitat, năpădit de
buruieni și cruci scufundate în pământ
mirosul de pâine caldă din căruța de la
brutărie
oameni mânioși cu mâinile cioturoase care
ridică sacii cu faină în spate
hoții de cai din vechime ajunși astăzi hoți
de găini
ierni apăsătoare cu zăpezi apocaliptice
care acoperă tot satul până nu se mai vede nimic
îngropați în caselel or ca în propriile morminte
vifor, crivăț, sfârșitul lumii
sărăcie pe garduri și în sufletele pustiite
ale țăranilor
diamante ascunse în minele pline de
noroi ale câmpiei
vreau să-mi dezgrop bunicii și străbunicii
moșii și strămoșii
să-i întreb cine suntem noi, de unde venim
ca să știu unde ne ducem
uneori am amintiri care nu sunt ale mele
călărind cai mongoli pe întinderea deșertului
Gobi
pe stepa bărăganului tot întunericul lumii
e topit în liniștea timpului
care aici a stat în loc încremenit ca o
statuie
zilele sunt neschimbate de la începutul lumii
nopțile sunt grele dar fertile, un cocon
de mătase
din care dimineața răsare soarele pentru
prima oară
mă trezesc noaptea speriat în casa mea
din orașul comod
și-mi vine un dor de ducă pe câmpuri întinse
cât toată viața mea
libertatea din cel mai pur și limpede izvor
să fug așa cum au făcut și cei ce m-au
făcut
până cad obosit și împăcat la pământ, mă
fac una cu pământul
să crească din mine pajiști verzi pe
care să alerge caii sălbatici în toate zările
Sunt o
fântână cu cumpănă
viața mea e un câmp de stepă brăzdat de
fântâni cu cumpănă
cumpăna fântânilor se-nclină într-un
balans de răscruce de drumuri
sau ca un răspuns la toate întrebările
destinului
într-o parte o găleată de apă, în
cealaltă un mănunchi de potcoave de cai morți
beau apă rece din adâncul pământului
ridicată de ciutura făcută din lemn de cruce
sunt transpirat și nu am dormit de mulți
ani
încercând să mă sculptez din interior
într-o statuie echilibrată
să reziste gerului și viforului de gușteri
nefericiți
gânduri aspre cad tangente pe conturul
feței mele
șlefuindu-mă într-o pictură
tridimensională a frământărilor
nu mi-a fost ușor, eu am venit de undeva
din afara casei
dintr-o margine, dintr-un ungher,
dintr-un pustiu
eu nu am avut un loc la masă, nici măcar
în hol
am stat cu nasul lipit de geamul
vitrinelor pline cu prăjituri
și cu puținul meu, am făcut totul să
răzbat, cum am putut și cum m-am priceput
alții au fost mai norocoși, s-au născut
în zodia șansei
au avut viața întinsă și lină, ușoară și
generoasă ca o vacanță de vară
eu a trebuit să mă lupt pentru fiecare
treaptă câștigată
uneori plătind cu suferință, sânge și
zile din mine
duc în spate de mulți ani oameni povară
îi car după mine peste tot, plumb în
oase și în inimă
trec zile și nopți, vlaga mea se scurge
ca vinul dintr-un pahar răsturnat
să nu-mi faceți mormânt și cruce, să-mi
ardeți trupul
cenușa să o împrăștiați în toate
vânturile și ploile
să nu aveți un loc în care să-mi aduceți
lumină
și să mă rugați să vă iert, netrebnicilor
Nucu Morar
(pseudonim literar: nuculus; n. 1
ianuarie 1970, București): Inginer, membru al cenaclurilor on-line Noduri și Semne și Qpoem; publică poezii pe site-ul www.poezie.ro Nucu Morar a debutat publicistic în antologia Labirint
literar de primăvară (editura InfoRapArt, 2018). Are în pregătire un volum
de debut cu titlul provizoriu: Poeme scrise cu frica în sân.
Copyright © 2019 Nucu Morar
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.