ELENA GRIȚCAN

***

Ești un înger cu aripi de demon,

Ce mi’a furat inima și mi’a dus’o departe

În cerurile iadului,

Unde este doar chin și suferință

Cu toate astea 

Mi'e dor de tine uneori,

Prea des, aș spune eu.

Perversitatea instalată 

În vacuumul sarcasmului 

Nedeterminat încă

Stă sa explodeze

Ca bobocul unui mugur de măr

În plina primăvară 

Ducând pe aripi de rândunică

Dor de tine, 

Prea mult as spune eu.

Mireasma crinilor 

Prea puri pentru despărțire

Se închină în fața

Altarului creat din amintiri

Ce dor, 

Prea tare aș spune eu.

Vlaga ce se scurge

În vița de vie care

Se rotește în jurul 

Gâtului meu, sufocându'mă

Cu repeziciune 

Mă face să scriu

Cu picături de sânge 

De pe coapsele mele

Un ultim cuvânt

Dor...

Prea adânc aș spune eu

-----------

Cratimă'mi buzele

Care august de pepene verde

Mușcă'ma încet și cu grija 

Și lasă-mă să mă preling 

Pe epidermul tău,

Să formez curcubeie

Ca motorina cursă 

Pe asfaltul ud...

Ridică'mi aripile

Îndreaptă'le spre cer

Și scutură stratul de praf

Care a ascuns 

Albul infinit

Al sufletului meu...

-----------

De atâta greutate,

Pământul nu mai are forțe să se rotească.

Au ruginit axele lui,

Iar timpul parca s'a oprit în loc

Gravitația s'a dispersat încetul cu încetul.

Oamenii, îmbrăcați în pungi de plastic

Cu caserole pe cap 

Și paie de suc pe post de baston,

Plutesc în aer,

Toți în aceeași direcție.

Cerul e împânzit de parașute cu picioare...

Pământul e oripilat de dezastrul din noi,

Răsuflă ușurat,

Se scutură din răsputeri,

Până la ultimul gunoi (om)

Se aud aplauze de prin păduri

Și orice fel de ascunzișuri,

Se simt libere și animalele,

Mecanismele se repornesc

Și se pun iar în mișcare.

Rotația, gravitația, diurnele

Toate și-au reluat activitatea.

Pământul cheamă înapoi pe cine vrea el

Iar restul, rămân acolo

În gaura neagră

Las să fie big bang'ul încă o dată

Să îi împrăștie pe toți care și încotro.

Pământul nu mai are nevoie de ei (noi).

-----------

Ți-am făcut o pernă pentru capul tau

În interiorul coapselor mele.

Îti mângâi semnele lăsate pe față de lama de ras

Îți număr firele înalbite înainte devreme

Ce îți încununează tâmplele ca niște spuze învolburate,

Trec cu degetul peste fiecare rid din jurul ochilor tăi

Ce ies in evidență ca niste raze solare răzlețe.

Îndrăznesc să îți scald fața, în lacrimile ce mi se preling fără oprire

Apa sărată din ochii mei, îți spală fruntea 

Ce se jupoaie din cauza cuvintelor nerostite încă

Îți umplu cavitățile ochilor cu ploaia din ochii mei

De la atâta umezeala, îți răsar muguri din păr,

Rădăcini din suflet, și păpădii din ochi

Suntem doar noi doi și o întindere nesfârșită de apă

Plutim prin oceanul de lacrimi la propriu

Încerci să te zbați, să te ții la suprafață,

Îmi pare rău, dar vreau să te păstrez doar pentru mine

Să te feresc de privirile pătrunzătoare ale celorlalți 

Îți apăs umerii cu toată puterea mea

Apa te îmbrățișează din toate părțile 

Și se conectează cu tine tot mai mult

Îți rup păpădiile din ochi, și mi le pun după ureche

Te las in grija lacrimilor mele, 

Iar eu merg sa îmi văd mai departe de viața mea

-----------

răpește'mi noțiunea timpului

lasă liniștea să'mi  învăluie trupul 

culcat pe mușchi și licheni

ascunde razele răzlețe ale soarelui

în mânile tale crăpate de timp

creează'mi un nimb deasupra părului meu răvășit

adună rafalele de vântul care adie

și fă'mi un leagăn  mutilat

să'mi unduiască corpul înalbăstrit de frig

culege toate florile galbene si ruginii

așează'mă cu grijă pe ele

să'mi cânte elogii la nesfârșit

moarte, sărută'mi talpa piciorului

și scoate suferința din mine

-----------

ninge cu fulgi mășcați și leneși

ochii îmi sunt străpunși 

de cristalele de gheață 

ce se izbesc de corneele mele

alerg desculț prin bolovanii înghețați

îmi zgârâi tălpile picioarelor

lasând în urma mea mărțișoare 

pe zăpada proaspăt așternută

caut asiduu și cu disperare

prin orizontul albastru violet 

prin rădăcinile copacilor ce îmi rup pielea coapselor

ca niște fiare nedomolite 

viscolul îmi sfâșie hainele,

taie în carnea mea vie cu ghiarele sale incovoiate

părul îmi este zmuls cu putere,

iar mânile îmi zboară letargic în toate părțile

sunt goală, sunt oarbă, sunt mută

căutarile mele au luat sfârșit,

am găsit ascunzătoarea perfectă a morții,

în  mine...

Note despre mine însămi:

Elena Grițcan (n. 31 octombrie 1992): Absolventă a Universității Tehnice a Moldovei, inginer de profesie, soție și mamă a unui boboc de fată. Pasiunea de a scrie am descoperit'o în mine încă de pe băncile școlii. Am scris mult, și poezie, și proză. Am participat la toate concursurile posibile din școală și din afara acesteia. O perioadă de câțiva ani nu am mai pus mâna pe peniță și pe carnet, însă unele schimbări în viață, produc alte schimbări. Așa am reînceput ceea ce am lăsat cândva. Planific să debutez în curând cu un volum de poezii: "Păpădii în decembrie".

Scrisul e o artă și nu doar. A scrie poezie, e un mod de a exprima ceea ce nu putem rosti în voce, ceea ce simțim, dar nu vrem să arătăm pe față, ceea ce vrem sa ascundem, dar ne macină pe dinăuntru. Poezia poate porni de la orice, de la un atom din univers, de la o adiere de vânt, de la un puf de păpădie, de la un amalgam de emoții, de la un curcubeu al suferințelor.
Scriu sumbru, pentru că asta este unicul mod de a'mi lăsa unele sentimente demult îngropate în trecut sau altele ce nu încep să se nască, fiind omorâte cu disperare, să nu iasă la iveală. Scriu în urma scanării diferitor situații ce se întâmplă cu oamenii din jur. Scriu pentru a scoate din umbră latura pe care nu prea o cunoaște multă lume. 

Copyright © 2019 Elena Grițcan

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.