PLEOAPE DE PIATRĂ
Este ceasul – am știut de
la început – pleoapele cad,
peste trupurile de piatră,
gândurile lor,
se-apleacă
asupra mea,
ca și cum ar visa,
spre o posibilă zi –
scursă din noi –
Pleopele tale, cu lacrimi inerte,
o zi în care eu,
nu aș vrea să mi-o amintesc –
NICIODATĂ!
Odată...
Cu pleoapele de Trecut – ce surâd,
c-un subînțeles diform,
doar
ochiul umed –
lacrima din tine,
cu pleoape grele –
desfac tărâmurile de piatră
infinită...
NIMENI, NU MĂ POATE CUNOAȘTE – DECÂT TU
Nimeni...
În infinitatea a o mie de lucruri.
Să te simt.
Să te ating,
poate îți vei aminti,
poate,
măcar o clipă,
că sunt singurul ce te
iubește – deși m-am
obișnuit – să accept
o Suferință care încet,
încet, ucide,
m-a ucis.
Nimeni...
Nu mă poate cunoaște,
mai bine decât ființa ta,
ochii tăi – în care-mi
oglindesc visele,
coșmarurile – și tot bagajul
din Trecut –
S-au născut gesturi dulci,
născute pe drumuri,
cu mai multe sensuri într-un sens –
desprins și pur.
În ochii tăi – cei
ce ne arată istoviți –
în nesfârșita noastră Singurătate,
nu mai sunt ceea ce credeam că sunt...
Nimeni nu te poate cunoaste
mai bine decât mine....
...Nimeni suntem noi...
PECCAVIMUS
(AM PĂCĂTUIT ÎN ACCEPȚIUNEA ACESTEI SOCIETĂȚI)
De ce CAII ALBI – au rămas nepictați
în Landul Noa Noa?
Ros,
de boala și putreziciunea din sânge.
Singurul sălbatic
care a pictat umbra izvoarelor – fără umbră,
Gauguin,
l-am văzut alergând, liber,
privindu-le copitele lor de foc,
prinse de nicovala unui timp
dintr-o clepsidră morbidă,
neavând destul timp,
în casa Plăcerilor...
Ultimele gânduri – rămase
suspendate undeva dincolo
de nicovala unui timp neformat...
Nu-i rămâne decât în prima zi,
să-și ascundă uneltele,
de lucrurile grele de praf.
Privește neputincios cum – mușuroaiele
Neputinței – îi cotropesc ultima
Pânză...
Se așează lângă noua casă.
Încearcă cu ultimii doi bănuți,
ce-i rămăsese de pe vremea
Arles,
din buzunarul zdrențuit de dureri,
măcinat de boala plăcerilor
interzise,
cu două mâini încearcă să așeze luna,
să așeze aceleași ispititoare urne,
cu piele înnegrită de un soare
foarte bolnav – Își spune:
”De ce n-am prinde liniștea?”
Urletul mării ca o limbă de foc –
acoperă nările umede –
cu nechezat de suferință pe
o plajă de un roz – nisipos –
Doi călăreți – îi poartă
trupul neînsuflețit,
dincolo
de zei păgâni,
și bucăți de lemn scobit
cu greu,
pregătind – felie de
viață, pe
o suprafață netedă...
Ultimele buze sau dezlipit...
Nu-i rămâne decât azi,
la sfârșitul unei zile,
să îsi pună întrebarea:
”De unde venim?
De unde suntem?
Încotro ne îndreptăm?”
Nu i se răspunde – Nu-i rămâne,
decât adierea nopții,
unde se destramă în
albastrul nopții...
Unde mai adaugă:
”Am iubit iarna
și nisipul roz sclipea,
pe trupul gigant
neschimbat al naturii...
M-am îngropat în puterea vie a
naturii.
Alteori mă miram,
că vocea i se pierduse...
Încrederea în arta sa...
Acum adormită.
Pe spatele uitării,
rămâne scris un posibil epitaf,
în coliba,
în care acum,
își fac culcuș
”hoiturile” civilizației.
LA PÂNDĂ
(DEVORATORUL NOCTURN)
Noaptea,
am rămas la pândă.
Trupul vlăguit,
caută salvarea.
După un stejar bătrân,
acolo am
zărit trupul tău gol
devorat în noapte,
ce tânjea după
Sufletul meu Pierdut...
Devoratorul Nopții – nu iartă,
voia preț pentru farmecul tău,
apoi ne-a privit,
ne-a bănuit de iubire
adevărată.
Privea insistent
după stejarul găunos și
bătrân,
te privea sufletu-mi neliniștit.
Daniel Bozga: Este absolvent al Facultății de Artă din cadrul Universității de Vest din
Timișoara – fiind licențiat în arte vizuale, specializarea – pictură,
psihopedagogie precum și al Școlii Postliceale Sanitară “Carol Davila”
din Baia Mare - asistent medical de farmacie. De asemenea a absolvit cu media 10
Școala Populară de Artă “Liviu Borlan” din Baia Mare, secția pictură în
ulei, pe lemn, acuarelă, acrilic, pastel. Începând din anul 2014 este membru
stagiar al Uniunii Artiştilor Plastici din România – Secţia Pictură, iar din
2018 este membru titular.
Activitate literară: Poemele lui Daniel Bozga, 3 la număr,
au apărut pentru prima dată pe când avea 16 ani, mai exact în anul 2001, în ”Ziarul
de toate pentru toți” (cronică de Octavian Butuza). În anul 2018 poemele ”Cântec
pentru Ștefania”, ”Numele tău înscris în mine” și ”Încearcă să mă
iubești” au fost publicate și în ”Revista Marmația Literară”.
Premii:
Câștigător al Festivalului Internațional de Poezie de la
Sighetu Marmației (ediția a XLIV-a, septembrie 2017),
secțiunea ”Manuscris” (pentru volumul
I de poeme ”Proverbele cenușii mele”)
Volume publicate:
Proverbele
cenușii mele (volumul I, 27 septembrie 2018, Sighetu
Marmației).