ADRIAN LĂZĂRESCU - Iarnă pe Champs-Élysées

Iarnă pe Champs-Élysées

Noaptea, bulevardele sunt goale
și parcă nimeni
nici nu le mai calcă în picioare
nenumăratele istorisiri de amor
perindate de-a lungul
atâtor și-atâtor clipe de dor
despre care nu se spune nimic
ci doar uneori, pe alocuri,
se simte dureros
pe tocuri înalte, de sus până jos..
până dincolo de os,
ca și când toate și-ar fi avut rostul
de când lumea - așa cum ne-au fost lăsate..

Pe bulevarde nimic nu se mai spune
despre dragoste în toiul nopții..
și de la o vreme, nici șoaptele
nu ți le mai aud..
Pesemne că am îmbătrânit..
Ce timpuri am mai ajuns
să trăim și noi! și ce vreme de iarnă..
parcă-i totuși totul pe dos.
Nu crezi?

Simți?

Mi-e timpul rece sub albul amiezilor târzii
peste care doar urmele tale mai amintesc
c-ai fost aici...
... conturându-mă în forme de suflet,
de parcă nimic nu ar mai fi rămas
de la ultima noastră întâlnire,
... pe atunci, într-o primăvară
ori toamnă timpurie, doamnă...
sau nici nu mai știu când a fost
și nici dacă ar mai avea vreun rost,

ferindu-mă sub tropotele de cai
dezlănluiți în ropote și parcă-n hohotele
celor ce nu-și mai găsesc mersul înainte
pe acest tărâm acoperit cu lucruri sfinte,
lăsate uneori din loc în loc,
în chip de reverență eternelor
aduceri aminte...
Ce ironie!.. de parcă n-ar trebui
ca iarna să fie
rece - și mie...
și ție...

Căldura de dimineață

Privește, iubito, cerul
- în pletele tale,
e galben de atâta soare..
Prin ferestrele mici ale zilei de azi
nu se mai vede nimic,
decât lumea de dincolo,
în care tu te prefăceai mare, iar eu
mă întorceam - val după val,
către țărm - să îmi mai trag sufletul,
să îți mai privesc
întinderile până pe marginile
acestor calde amintiri
de dimineață...

( .... )

Îmi era dor de brațele acelei femei,
numai de brațele ei.. și-mi închipuiam
- cu tălpile goale, că-n brațele ei
sunt eu.. și tot fugeam
și pretutindeni puneam semne... prin vremuri
o întreagă caligrafie a marelui exod ecologic..
Și uite cum iarăși e iarnă...
ca și cum totul
ar fi logic..

Columbiana

Îmi umbli prin gând,
fără să mai știi nici tu de când
și nici eu până unde... să mă opresc,
ori să te ocolesc la timp,
de parcă, în acest labirint
și-ar mai avea sens vreun semn de circulație
pus în calea celor ce nu s-au întâlnit niciodată
și totuși, încă merg înainte
privind în stânga sau pe alocuri
la dreapta bunei cuviințe,
respectând întru totul legile firii,
până la camera de gardă.
Ce se întâmplă dincolo cu fiecare,
nu mai contează!
Cred că de pe acum ar fi bine
să mă descalț, să-mi las pantofii la ușă..
afară e frig și mocirlă.. și-o cafea de Columbia
ar fi perfectă..

E parcă pentru prima dată...

E pentru prima oară când
îmi amintesc de mine
şi-ncep să scriu
despre cel viu,
precum am fost odinioară
- fără să mai ştiu... mai nimic,
decât că totul era pustiu
printre atâtea cerneluri toxice, uscate,
pe hârtii zâcând pătate,
pline de păcate,
prin sertarele cu mari neîmpliniri urbane...
Şi îmi pare aproape ca în vechime
când văd un pat şi-o pernă
şi-al lor alb cândva
atât de omenesc
... şi parcă tot m-aş afunda
în sufletu-ţi, fără să mă mai opresc...
... iubita mea..
iubita mea..

Singura iarnă fuse pe-atunci

... pe o singură bancă,
rătăcind printre ramuri străvezii
de jur împrejurul așteptărilor noastre
de zi cu zi...
și mi-aduc aminte de ea...
trecându-mi din când în când
prin gând, precum un legământ
al singurelor lucruri care contează..

Și tot aș mai vorbi..
însă mi-e limba cusută.. răsfirată..
prin ceruri... și nici tu nu-mi mai vii.

Mai multe poezii și profilul autorului aici: Adrian Lăzărescu

Pagina Facebook: Adrian Lăzărescu

Site: lazarescu.net

Copyright © 2018 Adrian Lăzărescu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.