IRINA LUCIA MIHALCA - ATINGEREA CERULUI

Irina Lucia Mihalca - Atingerea Cerului: Demersurile lirice ale Irinei Lucia Mihalca sunt ample, elaborate în structuri libere, despovărate de canoanele prozodiei clasice, urmând (majoritatea) un fir relativ lung, axa care orientează “povestea” poetică. Metafore, parabole, construcţii alegorice în formule lirice care absorb simţurile trăirilor aflate, în cazul poetului, într-o ”raţională dereglare” (Rimbaud), rezultând din asta edificii literare care ne relevă “arhitectura imagistică” a visurilor sale poetice. Naraţiune versificată, texte aparent prozaice însă profund lirice în plămada lor, construcţii absolvite de norme structurale, despre care se spune că au totuşi viziunea lor axiologică. (Gheorghe Pârlea – extras din recenzia la volumul Dincolo de luntrea visului)

Pomul cunoaşterii

 

Între sol şi piatră, 

târâtoarele aleg crăpăturile pământului umed, rece,

spălat de ploi,

tărâm de conspiraţii şi oarbe tăceri.

În labirinturile lui e salvarea!

Undeva, pe-aproape, alunecă blând razele soarelui,

deasupra pietrei e pânza translucidă a cerului,

libertatea păsării

şi cântecul ei melodios, ştiut de crâng.

 

Ce-i cântul şi pasărea, 

ce-i  libertatea şi spaţiul necuprins? 

La marginea cuvântului incandescent,

un abur, un vis neînţeles, 

un salt, un gol, o bătaie de aripi...  

Să fie lumina strălucitoare

şi-albastrul limpede al văzduhului,

susurul izvorului, proiecţia umbrită de maluri,

adierea vântului în pajiştea verde, întinsă,

miresmele clipei fugare,

oglinda lacului şi-o pasăre în zbor,

ramura legănată a copacului, 

strânsoarea eliberată a ghearei

sau sfâşierea simţită

de ciocul înfipt în trupul plăpând?

 

Pentru a trăi dulcea libertate, 

hrană, mai întâi, devii! 

gândi, împăcată, mica vietate,

ieşită din adâncuri.

Ochiul apei

 

Înainte de a exista, din tăcerea visului,

privea oul cosmic apărut

prin contopirea cerului cu pământul.

Înainte de a exista, privea nuferii calmi

cum suspinau, retrași

în adâncul mâlului întunecos,

ca, în lumina aurorei, să renască.

Dincolo de aparențe, tulburând oglinda apei,

pletele sălciilor se unduiau.

 

Prin vocea Profetului, o mână visătoare

pictează eternitatea,

o zi albă, o noape plină de convulsii,

pictează repede Paradisul,

fără eboșe, fără retuș,

doar din sclipiri 

(în viteză, marele secret al vieții)

albul pânzei înflorește adevăruri cristaline.

Cunoaște reveria mileniilor,

culorile devin cuvinte,

cuvintele devin poeme curgătoare.

Când furtuna sfâșie cerul, apele se revarsă

în culorile dorite, până la suflet.

La început, la orizont e doar o ceață,

o luptă între piatră și aer, între cer și apă,

o lume în flăcări, o lume în expansiune.

Trecutul este prezent, imaginea se trezește,

spațiul e cucerit, prinde viață.

Visează, visează nemărginit.

În adâncimea timpului a fost înghițit.

Ca să intri în visele

unui om trebuie să fii om.

Este vărsat pe un mal de nisip,

o pasăre zboară cu o floare albă în cioc,

auzi şoaptele nopţii

trecând din fereastră-n fereastră,

bătăile inimilor îndrăgostite

şi freamătul  mirării

în faţa lucrului nefăcut, necunoscut.

Într-o poveste confuză, privirea spune totul.

Întorci pagina imaculată în universul visului.

Mâna este trezită din candoarea somnului.

Iată, o pată în inima cuvântului! 

O umbră în apa din depărtare

provoacă forțele adormite,

la graniță, ghețarii răspund sacadat,

cu o voință pură - miracolul

mișcarii și curgerii cristaline -

gravezi norii vocalelor,

cuvintele pot fi elidate,

un spațiu se întinde

și prinde formă

până când începi să crezi.

Vezi pământul și viața,

renașterea,

adevărata aventură,

ieși din vastul necunoscut

și vezi imensitatea din noua viață.

 

Ne regăsim zâmbitori printre pomi. 

Iubirea este un copil senin, vioi, zglobiu. 

Amintește-ți! În tine-i lumina,

în tine-i splendoarea.

Permite-i să vină, primește-o!

Totul e plăsmuit, totul se mișcă. 

O lumină mică e fericirea, în sine.

Dincolo de dincolo, 

de umbrele nopții nu te mai temi. 

Atât de aproape de taină,

trăiești speranța pură, fragilă și nudă,

sămânța unor vise fără sfârșit.

 

Oare, noi descoperim lumea 

sau lumea ne descoperă pe noi?


Intersecții sinaptice… 

 

Intersecții sinaptice prin miracolele întâmplate…

Șirul cuvintelor, uneori, se oprește. 

În zbor, veniți de nicăieri, fluturi ai luminii.

Odată cu ploile, o umbră singuratică 

coboară din cer, luminând totul.

Captiv în purgatoriul iubirii 

hașurezi noi contururi, 

încetinești ritmul,

eliberat de umbrele trecutului.

În roua nopților, lăstari în floare,

gânduri eliptice, 

în liniștea în care toate orgoliile s-au stins

se-ascunde necunoscutul.

 

- Te iubesc! Fii binecuvântată, curată iubire 

a sufletului meu însetat și înfometat 

de incredibilul ce mi se întâmplă!

Întâlnire divină.

Tu, cine-mi ești și cum te cheamă, 

și ce păcat ispășitor mă mai așteaptă, 

pe mine, damnatul la Iubire?

Fericire damnată!- îmi șoptești.

 

Mesager al eternității, ca un cerc într-o spirală,

timpul s-a dizolvat în tăcere. 

Totul a rămas în trecut. 

O nouă zi începe.

În jur aerul pulsează tulburător. 

Pământ și nepământ. Ape limpezi și reci.

Amalgamul de senzații îți invadează mintea.

Când ziua se apropie de sfârșit,

la cealaltă margine a vieții, 

dincolo de hotarele ei, 

în verde-crud îți îmbraci sufletul.

 

Cu iubire îți hrănești Absolutul

- altarul bisericii tale.

Însângerat, destinul ți se zbate în dinții ciclopului.

O ceață densă te împiedică

să deslușești spațiile dintre cuvinte

din Câmpiile Celeste.

 

- Tu cine ești și cum te cheamă? 

Cum te cheamă și de unde-mi vii, 

și ce păcat ispășitor mă mai așteaptă,

pe mine, damnatul la Iubire? 

Fericire damnată! - îmi șoptești, risipindu-te.


Utrenia

 

Pulsiunile unei noi lumi îți înrourează dimineața,

într-o armonie cosmică. Ca o rugăciune, 

o lumină tămăduitoare străbate 

prin cerul nesfârșit, 

distanțe, inimi, gânduri,

în adevărurile simple ale vieții.

Un sunet al timpului!

Cuvântul, e și în noi, și în afara noastră. 

Cu fiecare vers te purifică. 

Universul, triada: cer, ape, pământ!

 

Odată cu sunetele miraculoase, de o frecvență înaltă, 

ce pătrund în tine, înflorind în cuvânt, 

un înger hermeneut 

îți adeverește 

că ești un fir unic, 

de neînlocuit, în tapiseria vieții.

Lumina ei îți dă viață. E însăși poezia!

 

O taină se scrie în sânge! 

Pâinea este tăiată și împărțită, odată cu vinul băut cucernic.

E-acolo cu tine, în fiecare moleculă, în fiecare gând,

în dorința mâinilor de a-i mângâia trupul,

în dorința buzelor de a-i depune,

peste tot, sărutări,

ca un tatuaj al dragostei purtate.  

Un univers este Ea!

Litie evanghelică, poemele ei!

Cu nerăbdare aștepți orele să treacă.

Aura ei arde și contopește, până la fuziune, 

ființe și lucruri, 

trăiri, sentimente, emoții,

imposibil de redat în versuri.

În palmea ei

îi vei așeza toată viața.

Cu ochii închiși îi știi chipul,

din memorie o poți desena, 

dar niciun creion, nicio daltă

și nicio pensulă nu-i vor putea transpune

lumina ce străbate totul. 

 

Pereții de plută ai destinului nu-ți mai pot răspunde.

Acum crezi că, prea târziu, ți-a fost sortit 

să ajungi

la masa festivă a fericirii. 

În gol navighezi.

Fiecare clipă își are o șansă.

De pe cuprinsul lumii, vânturile s-au oprit,

valurile au amuțit, 

planeta și-a încetinit ritmul. 

Ascultă liniștea! Taci și ascultă!

În acea tăcere înaltă,

un răspuns vine pentru tine.

În interiorul sunetului e o poartă spre cer.

Acum poți găsi drumul de întoarcere.

 

Niciodată nu-i prea târziu 

să înveți sensul,

înțelesurile Luminii și ale Cuvântului!

Citește mai multe versuri semnate de poeta Irina Lucia Mihalca aici: Irina Lucia Mihalca – Cerul din inima mea, Irina Lucia Mihalca – Dincolo de luntrea visului, Irina Lucia Mihalca – Pagina de autor, Irina Lucia Mihalca - Din picături sunt toate, Irina Lucia Mihalca - În căutarea iubirii

Copyright © 2018 Irina Lucia Mihalca

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.