Tatiana Afanas-Creciun - Oglinda spovedaniei: Oglinda spovedaniei este o nouă plachetă de versuri a
Tatianei Afanas-Creciun prin care autoarea oferă cititorului poezii fuzionate
dozat cu amestecul personal de sentiment și senzație confesivă. Gândurile,
cuvintele, spovedaniile Tatianei Afanas-Creciun au o notă acută a
timpului, adesea învăluite în niște regrete individuale, țesute într-o pânză
fină, din ce în ce mai sigură și mai complexă în contactul cu cele care se
întâmplă. (...) Iată cum un volum de poezie e un ghid subtil și complicat nu
numai a unei poete, dar și al unor momente prin care poate trece fiecare din
noi. Oglinda spovedaniei – e o carte a sentimentelor, a gândurilor
înaripate și lucide, dar și a unui lirism intim... pur feminin. (estrase din prefața volumului semnată de criticul literar Vitalie Răileanu)
Linia
roșie
Nu pot trece
Peste linia roșie,
Ce mă ține
Încătușată
În lanțuri
Deja ruginite...
Nu pot trece
Pe celălalt val
Al vieții,
Poate lucidă,
Poate catastrofală,
Care frige
Mai tare
Decât cafeaua
Fierbinte,
Turnată
În palmele mele...
Nu pot trece
Peste linia roșie,
De ce?.. Nu știu,
Nici nu am încercat.
Îmi este frică
De mine...
Piciorul
alb
Piciorul alb
Stă lângă mine,
Strivit,
Mutilat,
Apoi strâns
Bucățică cu bucățică,
Și îmbrăcat
Într-o haină
De culoare albă...
De ce albă?
Pentru că este
Culoarea divinității,
Culoarea curățeniei,
Culoarea smereniei,
Și nicidecum ‒
Culoarea durerii,
Care iese cu urlete
Neauzite de nimeni,
Prin albul transparent
Și geme zi și noapte,
Seară și dimineață,
Numărând orele,
Zilele, săptămânile,
Lunile...
Piciorul alb
Stă lângă mine
Și așteaptă să-i citesc
Aceste rânduri
Răzbunătoare...
Poate îl vor ajuta
Să treacă
Mai ușor
Prin infernul
De 40 grade...
Anonimă
Sunt o anonimă,
Care a trăit
În anonimat
Un sfert de veac,
Între patru pereți,
Pe care am încercat
Să-i îmbrac,
De sus în jos,
În straie din slove...
Am scris,
Am scris
Și nu am sesizat,
N-am observat,
Când anii
Au trecut,
Când părul
A încărunțit,
Când am ajuns
Cu poemele mele
La ușă...
În sfârșit,
Am ieșit afară.
Am văzut soarele
Și oamenii,
Pe care îi salutam
Și îmi răspundeau
Doar cu privirile.
Mă conduceau
Iscoditor,
Mă urmăreau
Ca pe o stafie,
Din trecutul hibernal...
M-am întors
Între pereții mei,
Am închis ușa
Și mi-am zis
În gând:
‒ Sunt o anonimă
Pentru ei
Și așa voi rămâne,
Pentru totdeauna...
Protestul
S-au rătăcit ochii
În mulțimea de oameni,
Adunați la protestul
Timpului...
Îmbrăcați în alb,
Stau nemișcați,
Cu lumânările aprinse
În mâinile
Îmbrăcate în mănuși,
Albe și ele...
Mă privesc ca pe un
Extraterestru,
Care vrea să plece
La el acasă.
Dar unde este casa?
Nici eu nu știu,
Nici ei nu știu...
O lacrimă se prelinge
Pe fața tristă,
Apoi pe cearșaful
Alb și el,
Apoi pe scaun,
Pe podea,
Desenând o cărare
Invizibilă,
Văzută doar de mine.
‒ Iată și drumul
Spre casa mea, ‒
Le strig eu
Cu ochii,
Dar nu mă aud
Acei îmbrăcați în alb
Și continuă
Să protesteze
Împotriva
Timpului...
Grijă
exagerată
În această clipă
Trăiesc anii,
Care mi s-au
Supra-destinat
În avans,
Ca un supliment,
Un cadou,
O prelungire a vieții...
De ce?
De cine?
De tine?
Oare?..
Pentru ce?
Ca să mă porți
În geanta ta
Ca pe un obiect?
Geanta
Care o porți mereu
Pe umărul drept
Și nu o lași
Nici pe un minut,
Tot privind în ea
Din când în când,
Să vezi
Dacă sunt,
Dacă nu am dispărut,
Dacă mai răsuflu...
Ești bolnav de
Curiozitate
Sau este o ambiție
A unui om,
Care și-a cumpărat
Casă pe malul
Deznădejdii?
Nevăzătorul
Eu văd cu ochii,
El vede cu inima,
Eu citesc cu ochii,
El citește cu gândurile.
Mergând pe drum,
Eu văd realitatea,
El vede Paradisul,
Eu privesc florile,
El le cuprinde în vise...
Am ajuns la biserică –
Eu văd icoanele,
Privesc picturile murale,
El simte credința,
Ce vine de Sus...
Așa a trăit 96 de ani,
Nevăzătorul –
Bunicul meu,
Care a plecat
În eternitate
Fericit...
Citește mai multe versuri și profilul
scriitoarei aici: Tatiana Afanas-Creciun
Copyright © 2018 Tatiana Afanas-Creciun
Utilizarea integrală sau parţială a
articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.