Ramona Müller – Dumnezeu în vocativ (editura Libris
Editorial, 2018): Poezie delicată și puternică simultan. Cuminte și
îndrăzneață. Combinând trei universuri metaforice: poeticul romantic asumat
fără sfieli moderniste (stele, suflet, singurătate, muguri, eros, cer, plâns,
rouă, mirare etc.), abstractul „matematic”, de contrapus primului (abscisă,
infinit, zero, tangentă, ecolocație, mulțime vidă, concav, convex etc) și
vocabularul corporalului (trup, coapse, subsuori, pofte, plăceri, vertebre, „simfonia
anatomică”, „derivele palmelor”, pântec, „coapsele răvășite”, „crevasele
sânilor” etc.) poeta își caligrafiază cu o delicatețe de gheișă rănile
sufletului și entuziasmele. Este o poezie a căutării, a reîntregirii de sine
prin iubire, a lipirii celor două părți despărțite ale sufletului și ale
trupului, ca în mitul antic. Vocativul este aici in-vocare, chemare și
implorare către divinitățile iubirii, descântec pentru a împlini această
uniune. Cântec de dragoste care are nevoie de ecou. Expresie a nevoii de
totalitate prin dublu. (…) Volumul Ramonei
Müller arată un poet autentic, cu antene ultra-sensibile de a capta neliniștile
viețuirii ca dragoste și capabil de a trece în literă fiorul duratei, căci
scrisul învie: „alege o stea / hingherii așteaptă / eu te scriu / încă”. (din prefața volumului semnată de scriitorul și criticul
literar Christian Crăciun)
pas de damă
e ușor între două plecări
să amanetezi coardele vocale
pentru intonația sacadată
a unui lamentabil rămas bun
gândește de două ori
o dată în alb
apoi în negru
înainte de a întoarce urna destinului uni
votez gri secundele suplimentare
limba mea respiră trei vocale
când într-un spațiu virtual mi te așezi alături
joker al întâmplării
îți vânez fricile cu harponul păcatului
să nu mai porți grija sentimentelor permeabile
suntem subiecții aceluiași predicat
în facerea amorului
azi în matricea mea
cântă o Madonnă
fin glamour
privilegiul damei de roșu
cu șuvițe graffiti
la drum de seară dar în ceas de rouă
ne-am intersectat fumurile de țigară
sufletul meu e full
decartează
dincolo de misterul femeii pe tocuri
amantul mângâie gleznele viselor
tremur docil în trifoiul pastelat
pentru a se vindeca de sine
dama de pică
își mușcă limba convertind sentimente
la cursul de schimb al aparenței
linii frânte în chiromanția palmei stângi
linii curbe în strofele repetitive ale trupului
singurătatea se citește în coapsele răvășite
și în unghiurile secante carnal
ce plătesc ramburs amurgul
erată
nebuni captivi în ospiciul toamnei
cu pereții de granit
ard caloriile pe cearșafuri față verso
amintirea salivează pe gingii de suflet
dar dincolo de misterul femeii pe tocuri
noaptea frântă liniar
se ghicește în zațul de cafea
perceptibil
freamătul clipei obraznice
îmi scutură părul
cu miros de castane coapte
cerul trece prin mine
dorințele prind culoare
abia te pot cuprinde
în baierele îmbrățișărilor albastre
aș vrea să cresc ca o crisalidă
din săruturile tale de propolis
cupola cearșafului de extaz
măsoară distanța dintre clipe
şi așază discernământul într-o respirație andante
pe trupul meu de rouă efemeră
contagioase primăveri reduc pupilele
la un răsărit cu sens unic
și totuși
sunt același copil flămând
de tine
de lumină
minutele scaunelor
am invitat minutele să ia loc
pe scaunele din sala de așteptare
a unui penultim peron de gară
au servit micul dejun
făcând schimb de pălării și prezentând
condoleanțe magicianului
pentru iepurașul ce nu mai ieșea din jobenul său
asta da surpriză
când timpul nu mai are răbdare
departele își cheamă aproapele
pe coama de suflet
într-o investigație egală cu o confesiune
ziarul în care ți-ai citit necrologul
îți dă dreptul să stai în șase
gândind ca unul
atâtea promisiuni scheletice au trecut
rătăcitoare pe aici
încât oglinda solstițiului crapă
la fiecare răsărit
doar minutele scaunelor așteaptă
într-un veșnic voluntariat
Tăcutele rugi
Tăcutele rugi se conjugă doar în doi
Cu genunchii topiți în întrebări târzii,
Prin gratii de vise, triste închisori de ploi
La braț cu toamna ta, dar tu mai întârzii?
Orice vertebră din mine se face cuvânt,
Ecou inelat de scoică la ureche,
Când cade coroana de spini, fiecare sfânt
Adună tăcutele rugi doar în pereche.
Îmi caut sufletul rămas pe dinafară
Cu buzunarele pline de anotimpuri.
L-am găsit pe trotuar trăgând dintr-o țigară:
„Din altarul clipei ai putea una ca să furi
Pentru crinul stelar ce lacrima-și așterne
În lista păcatelor?”... un cer codificat
Al tristului Icar, zbor doar în caverne,
Rocada unui destin, rege nebun, șah mat...
Sânger și mă extrag din fluturi radical,
Buzele împletesc doar tăcutele rugi,
Filmul derulat anonim până la final!
Rămâi, de tine nu ai cum și unde să fugi!
Citește mai multe versuri și profilul
scriitoarei aici: Ramona Müller
Citește aici poezii din volumele: Atacă și fugi! - Conefesiunile păpușii voodoo, Numele meu este altul, Cealaltă ființă a mea
Copyright © 2018 Ramona Müller
Utilizarea integrală sau parțială a
articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.