Traumatisme emoționale
M-am pierdut printre reproșuri & gesturi tulburate.
Mi-am tăiat părul, în speranța că nu o să îl mai rup
de frustrare că nu te-am oprit din a mă face pe mine vinovată
de incapacitățile tale morale. Poate că nu m-ai iubit niciodată,
dar eu încă scriu despre momente ce nu s-au întâmplat,
despre frici pe care le-ai sporit.
Cu talpa piciorului ai destrămat o întreagă lume,
ce cândva părea a fi a mea & a ta. Nepotriviți.
Străini. Ne-am întâlnit pentru sfârșit. Ultimele lacrimi.
Toate semnele mă purtau departe. Iluziile s-au stins.
M-ai îngropat în pământul uscat pe care nu puteai cultiva tutun.
Ea îți fuma țigările. Eu mi le frângeam în piept.
Nemiloasa boală m-a răzbit. Dorul m-a cuprins. Târziu.
Nu te mai iubesc. Eu nu mai iubesc
pe nimeni.
[...]
Cum să răspund la întrebarea: "De ce nu te lași iubită?",
fără să vorbesc despre brațele ce n-au fost să mă prindă
atunci când am sărit la semnalul tău?
[...]
Ușa de metal și cei patru pereți mă ascund de reacțiile
tatei cu privire la ceva sigur greșit – la asta
mă pricep cel mai bine: să plâng & să consum alcool
și puținul ce a rămas din mine
(puțin din ce mi-ai lăsat).
Te întorci uneori și întrebi dacă tata mai țipă, dacă îl confrunt sau dacă
am rămas victima tuturor cuvintelor
pe care nu le-am mâncat la cină, sub presiunea
din privirile lor.
Te-ai speriat de femeile din familia mea:
nu reacționăm vizibil niciodată, dezvoltăm anxietăți
și erupem în brațe ce vin
să ne salveze.
Iartă-mă,
dar tata este singurul bărbat pe care îl pot lăsa să mă controleze.
Nu știu ce să fac cu libertatea pe care mi-o oferi.
Cea mai sinceră declarație de dragoste
Au ars pereții casei în care am locuit și stâlpii de electricitate.
În urma lor au rămas nori de cenușă vie și valuri de scurm.
Am știut că urmează să distrug totul încă de dinainte
să mă întorc cu chibriturile de pe drumul de la marginea orașului,
unde m-ai abandonat.
Promiteai să te întorci, dar expresivitatea ochilor flămânzi de nou
te-a trădat și am înțeles că nu am niciun sens în locul din dreapta
inimii tale nătângi.
De ce obișnuim să lepădăm vorbe în vânt și încercăm să hrănim
iluzii? Adevărul durează doar o clipă: nu te pot iubi, nimic mai mult.
S-a înserat și s-a tot înserat, apus de noi pe drumul despărțirilor de mai.
Te-ai temut zadarnic c-am să mă opun și nu o să îți permit
să cauți fericirea.
Ne-am înșelat – și eu, și tu.
Privesc sticlos cum flăcările vii cuprind pădurea și îi promit
că nu o vor părăsi.
Asta este cea mai sinceră declarație de dragoste.
Casa care a ars nu era a noastră.
Rânduri pentru mama
Nu am scris niciodată despre tine…
Poate pentru că indiferent de cât de mult mă agăț
de limba pe care o vorbesc, nu știu să scriu
despre dragostea pe care ți-o port. Din ochiul tău căprui
ai rupt să îmi oferi mie, neegoist, nejustificat,
primului tău copil, plămâni cu care să îți respir ființa
și o gură cu care să îți mănânc cei mai frumoși ani din viață.
Nu cunosc ce înseamnă să porți pe brațe două mărgele verzi
și un căpșor bălai, în timp ce sub tălpile goale
ți se prăbușește lumea. Erai doar un copil.
Doctorul ți-a crăpat sufletul, însă tu ai urlat de fericire.
Deși aveai doar cincisprezece ani, ai ales să te frângi pentru un chicot.
Nu știu să scriu despre tine. Poate pentru că toate cuvintele
lumii pe care o cunosc nu sunt suficiente pentru a descrie
iubirea pe care am cunoscut-o în ochii tăi blânzi, mamă.
Pagini dintr-un jurnal pe care ea nu îl va citi
Scrollezi de câteva ore pe profilul ei, nervos că nu i te poți adresa
nici măcar cu un banal „hei, ești bine?”
Ai căuta un sens pentru avalanșa de amintiri ce te ard pe sub retină
și ai întreba-o dacă îi este dor.
She is happy now, iar tu o știi, dar speri că nu a uitat
circumstanțele în care viața v-a trimis pe același drum, dar cu direcții diferite.
Tatuajele nevăzute dor permanent.
Is not your choice, doar că nu îi poți uita sprâncenele lungi & imperfecte,
fetița dură înaintea propriei reflexii & în valuri spumoase pentru însetați.
Ai cultivat între voi o grădină de trandafiri albi pe o distanță de mii de kilometrii de dor neșoptit.
Ea nu crede în sentimente neexprimate, în neasumări, în tăceri,
Superstițiile nu sunt perfect valabile în cazul sufletelor pereche.
Încă speri să o revezi cândva și să recunoști că nu a fost mâna destinului
cea care a distrus totul între voi.
Dacă vei spune ceva greșit? Semnat, Depresia
Depresia mă răpește de sub privirile lor,
o simt cum mă apucă de guler și aruncă
în cea mai întunecată încăpere din mintea mea bolnavă.
Deși rămân absentă într-un zâmbet vag, blocată în conversații ce mă depășesc,
o simt prezentă în mine, o aud râzând de gesturile
mâinilor mele idioate ce tremură de frig & spaimă.
Dacă vei spune ceva greșit? De ce ți-e gura încleștată?
Gânduri ce mă frâng. Mă inhib.
Realizez tot ce gândesc abia când încep să scriu.
Rânduri neesențiale. Acestea nu mai sunt metafore,
acesta-i haosul pe care îl respir, aceasta este viața pe care o trăiesc,
iar poemul ăsta pare a fi un strigăt de ajutor.
Mama nu va ajunge vreodată la el
și deși ei încă mă privesc, nu vede nimeni ce se întâmplă.
Galaxii & gânduri străine
Ce povești nu ți-au fost spuse niciodată?
Unde sunt toți oamenii pe care nu i-ai întâlnit?
Crezi că visele nerealizate se transformă în stele
urmând să se prăbușească peste cei ce fug de propriul destin?
Ne vom putea ierta vreodată sinele pentru că a ales
să se frângă la picioare ce îl vor mutila cu talpa?
Oameni grăbiți & suflete albe. Haos. Esență. Iubire. O rană.
Fiecare încearcă să ajungă acasă.
Poate că într-o altă viață ne vom întoarce pe străzile străine
în căutarea sufletului pe care pe care nu l-am îmbrățișat.
Poate că într-o altă viață ne vom zdrobi inimile și le vom înlocui
cu stelele ce ard etern pentru visele altcuiva.
Nu te mai scriu, dar...
Mă tem
că am să te regăsesc
în paginile frânte
ale altor poeți.
Nu te mai scriu,
dar încă te citesc.
Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Florentina-Denisa Călin
Copyright © 2024 Florentina-Denisa Călin
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.