Să iubești cuvintele
Să iubești cuvintele,
muzica lor, liniștea,
când totul în jur scârțâie,
zdrăngăne, scrâșnește, se prăbușește,
când timpul-ghețar
sub atâtea amenințări se topește,
iar în inimi se face frig.
Să iubești cuvintele
rătăcindu-ți prin sânge,
când din iubire
nu a mai rămas
aproape nimic…
Anii fără aparate de oxigen și de tensiune,
anii fără epidemii,
fără încălzire globală,
fără ziduri și sârme ghimpate,
fără zboruri tot mai des anulate,
anii în care parcă tot avea sens,
în care mai visam să trăim, să iubim,
să mai credem în visul de libertate,
sau pur și simplu să credem –
fiecare în ce vrea și ce poate…
Unde sunt acei ani?
Unde sunt ninsorile de-altădată –
niciodată ca acum de îndepărtate,
niciodată ca acum de amenințate…
Încotro, pentru ce, până când?,
Întrebări tot mai des repetate,
întrebări înghițite cu pahare de singurătate,
de frici până mai ieri neștiute,
dar atât de bine în ultima vreme inoculate…
Ne mai strecurăm
dinspre azi către mâine
sperând că pulberea
nu se va revărsa până-n zori,
că nu se vor mai fisura și alte conducte,
că peștii din Baltica sunt
măcar ei, poate, nemuritori…
Ne culcăm cu întrebările-n gând
așteptând dimineața ca pe-un răspuns
și, împresurați de sârmele insomniei,
încercăm să-nțelegem
cum și de ce aici am ajuns.
Ar fi trebuit
Ar fi trebuit
să aprindem 700 de lumânări,
să spunem 700 de rugăciuni
pentru sufletele celor 700 de înstrăinați
al căror drum s-a sfârșit
astă-noapte în Mediterana
în deplină însingurare.
Dar lumea e prea ocupată
cu zilnica-i alergare
și nimeni nu vrea să știe
că-ntr-o zi și el s-ar putea
îmbarca, exila, îneca,
și planeta-ntreagă s-ar putea
sătura, scufunda,
în tristețea mării
infinit de încăpătoare.
Poate că în plămâni purtăm toți
tristețea Amazonului mutilat,
doliul pădurilor asasinate,
în inimi jalea mamelor
rămase fără copiii plecați
pe Mediterana în voia bărcilor
înghițite de înșelătoarele ape…
Un fir din fumul catedralelor incendiate
mai răzbate încă în aerul ce-l respirăm…
Pentru morții din Ucraina, din Gaza, din Siria,
din Sudan sau din Israel,
pentru toate crimele care ne dor,
pentru copiii fără părinți, fără viitor,
încă nu am plâns,
nu am găsit timp să ne rugăm.
Am avea atât de multe să îndreptăm
în lumea bolnavă în care
tot mai puțin și mai rar mai visăm
și tot mai înverșunat ne-afundăm
în infernul de indiferență,
de egoism, de înstrăinare.
Rugă
Ține, Doamne, te rog,
mai bine lumea asta în mâini,
să n-o scapi,
că mă tem că s-ar sparge
ca un ou de Paște
sau ca un glob de Crăciun
și n-ar mai rămâne din ea
decât urme și fum;
și mă tem pentru ea,
cum mă tem și pentru mine,
pentru inima mea…
Ține, Doamne, te rog,lumea noastră în mâinile tale!
Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Liliana Cora Foşalău
Copyright © 2024 Liliana Cora Foşalău
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.