Dorina Stoica – Ferestre în ziduri (Editura Rafet, 2023): Volum distins cu Premiul “Nicolae Dabija” la Festivalul Internațional de Creație Literară „Titel Constantinescu”, ediția a XVI-a, Râmnicu Sărat, proiect aparținând Editurii Rafet.
Rugul acesta de vie
Se uită pe geam rugul acesta de vie
și vede guri strâmbate de ceartă, de râs,
de ură, de somn, de sete, de plâns, de lăcomie.
Își spune rugul acesta de vie:
— Când mă voi face mare, voi rodi struguri,
strugurii se vor face vin, vinul – Euharistie.
Oare gurile acestea le voi împărtăși?
Unde sunt ochii acestor guri?
Unde sunt gurile acestor ochi?
Aici sunt!
Dincolo fi-vor ele oare?
Tu, eu și cuvintele mele
Atât de singuri, Tu și eu,
Doamne, ziua și noaptea, în sărbători,
uneori, în genunchi, uit de mine,
cu mâinile împreunate în rugăciune,
mă las mângâiată de Tine, Cel ce știi
când mi-e rău, când mi-e bine.
Adeseori, în lume sunt doar eu cu mine,
un ciudat, cuminte, stingher, car după mine
un petic de cer și niște cuvinte
împreunate, într-un anumit fel așezate,
la care le spun poezii.
Un fel de primăvară
De ieri dimineață, prin livezi și grădini,
se întâmplă ceva!
Primăvara iese din pământ, din asfalt,
pietrele înverzesc, mugurii
se îngrașă de soare, se înfurie,
umezi plesnesc.
Ramurile de zarzăr
se umplu de flori albe de parcă
peste noapte au pus la cale
o nuntă de zâne, ca în povești.
O bucurie năvalnică
pune stăpânire pe tine.
Nu știi ce să faci,
să plângi de bucurie,
ori să zâmbești.
Asfințit
La apusul soare, ciori croncănitoare,
undeva, pe o culme de deal,
ca o prevestire de vreme rea
desenează pe cer o spaimă
și o mirare.
Aici cândva a fost un geam,
în geam un crin înflorit,
la alt geam o camelie, o cană cu apă,
afară, în pământ, aștepta înfipt un hârleț,
lângă el era o sapă și o greblă.
Acum, în locul acesta, mai e o singură zi
aproape sfârșită, un asfințit însângerat,
dintr-un fel de primăvară rece,
cu ploi, fără unii dintre noi,
cu zarzări bătrâni, cioturoși, înfloriți,
iar eu, descumpănit și stingher,
caut trecutul printre vechituri.
ziua s-a sfârșit, s-a făcut noapte și ger,
pe geamul ferestrei rămasă întreagă
a căzut și s-a spart un asfințit
și un petic de cer.
Visez că am devenit un psalm
Pitită într-o strană, visez că vocea mea
s-a făcut atât de melodioasă încât
o întrece pe cea a cântăreților și a imnografilor,
că am devenit un psalm dintr-o viață veșnică.
Fac dus-întors între real și imaginar, între
bucurie și durere, pe o punte invizibilă spre un ceva
pe care doar acei care vor să-l vadă îl văd.
E zi, e seară, e noapte, e vară, e iarnă,
e frig, e bine, e rău, dar cine stă
să le mai numere pe toate
câte sunt date de Dumnezeu pe pământ,
câte vor fi fost, câte vor mai fi?
Rog moartea să uite de mine.
Ca o zăpadă
A venit pe lume ca o zăpadă a mieilor,
dar nu le-a făcut nicio bucurie părinților săi.
Nu că ar fi fost oameni răi, dar mai aveau
două fete acasă. Copil nedorit!
Când a aflat, tatăl a exclamat: Altă chiatră!
Încă o gură de hrănit! și a plecat necăjit,
să se îmbete de supărare, în sat.
(s-ar fi îmbătat și dacă era băiat!)
În satul acela, femeile ce nășteau fată
(mai mult de o singură dată) erau disprețuite,
socotite nevrednice și neiubitoare!
Atunci copila a vrut să se poată întoarce acolo,
la închisoare, în pântecul mamei sale bune.
Ce rost ar avea un copil ce-a venit
nepoftit pe lume,
ziua în amiaza mare,
într-o zi de primăvară,
cu nămeții cât casa,
într-o lume neprimitoare.
Dar a rămas! Viața sa
n-o putea trăi nimeni altcineva.
Buruieni
Cât de frumos i-ar fi putut înflori viața
de n-ar fi trebuit să fugă de voi toți,
acei ce i-ați zdrobit sufletul
ca pe o boabă de strugure.
Nimeni nu va ști niciodată câtă frumusețe,
gingășie, durere și resemnare,
cât protest cuprind aceste poeme
scrise cu lacrimi ca niște buruieni
ce au avut norocul să înflorească,
fără să le semene nimeni.
Mărul
M-am oprit lângă mărul acela
mai bătrân decât timpul.
Am privit îndelung un fruct roșu, căzut.
E toamnă târzie, se desfrunzește copacul,
mă înțeapă în nări mireasma
fumului de uscături, mirosul de tescovină.
Strig cu voce tare numele părinților mei.
Îmi răspunde ecoul văilor și,
din depărtare, o cucuvea.
O să rămân aici, în acest loc, să mă prefac
într-un pom fructifer, să înfloresc, să rodesc,
roadele vor hrăni trecătorul,
păsările cerului vor putrezi devenind pământ,
hrană copacului.
O să rămân aici să mă nasc într-o vară viitoare,
floare de măr, apoi măr roșu, dulce, zemos.
Căutare
Mă apropii tot mai des de Sfântul Potir,
cu o foame și o sete din ce în ce mai adâncă.
Știu că de acolo începe ceva mai presus de mine,
mai presus de cuvinte...
Schimb între ele potirele ca și cum nu ar fi
în toate același Hristos răstignit pentru păcatele mele,
crezând că îl pot avea la mână pe Dumnezeu
ce va face, în cele din urmă, voia mea.
Schimb între ele bisericile ca și cum
nu toate ar fi spitale duhovnicești,
corăbii spre Împărăția Cerului.
Adun firmituri de la praznice împărătești
și cred că ele îi pot sătura pe toți flămânzii
de Cuvântul lui Dumnezeu.
Text din volumul Minunea credinței (Editura Eikon, 2023): Volum distins cu Premiul ziarului Lumina al Patriarhiei Române - la Concursul Național de Creație Literară “Vasile Voculescu” – secțiunea Autori de volum (Pârscov – 2023):
Era o zi frumoasă de iarnă. Eu eram tare bucuroasă! Tocmai primisem vestea că vom avea al doilea copilaș. Am plecat de acasă împreună cu soțul și fetița, să cumpărăm o icoană pentru a o face cadou. Ajunși în Piața Unirii (cunoscuta piață din Timișoara, plină de porumbei), ne-am oprit să privim porumbeii, iar soțul a intrat să cumpere icoana din magazinul aflat la circa 20 de metri de banca pe care ne-am așezat noi.
După un timp, iese afară cu icoana pe care o cumpărase în mână. Când a ieșit din magazin cu icoana în mână, toți porumbeii care erau în piață s-au ridicat ca la un semnal, au zburat până deasupra soțului, s-au învârtit de trei ori în cerc, în aer, apoi au coborât ușor, în urma lui. Când a ajuns la mine, porumbeii ne-au înconjurat și toți stăteau cu capetele plecate. Am două poze minunate în care suntem eu cu fetița, soțul cu icoana în mână, înconjurați de porumbeii aceia aflați parcă în rugăciune. Era o icoană cu Sfânta Treime!
M-a marcat atât de mult întâmplarea, încât i-am spus soțului că vreau să păstrez acea icoană la mine în casă. Ea ocupă un loc aparte în sufletul nostru. Toți prietenii care au venit la noi și le-am spus povestea icoanei, văzând și pozele, s-au închinat ei.
Dumnezeului nostru, slavă!
Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Dorina Stoica
Citește mai multe poezii aici: La o cafea cu singurătatea și Ferestre în ziduri (volum în pregătire)
Blog personal: Un om sub vremi
Pagina Facebook: Dorina Stoica
Copyright © 2024 Dorina Stoica
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.