Radu Zăgrean

 

Săracii cai!

Ce grajduri goale! Caii parcă mor,
Nici fânul n-are vlagă să-i mai ție,
Un înger stă de veghe în pridvor
Și florile sînt toate doar pe ie.

Pe la portiță umbre de mălin,
Nimeni nu e, pustiul vrea sa plângă,
Ferestrele-s închise de suspin
Iar șura s-a deschis ca o nătîngă.

Săracii cai cu coamele în vânt!
Săracul vânt cu sufletul afară!
Trăsurile se trag pe sub pământ
Și biciul a rămas ca să ne doară.

Prin fân se trec făpturi de altădat,
Din casă ies fuioare ca de zgură,
Săracii cai cât au de galopat!
Și cât ar vrea să fie vii în șură.

Pe cumpăna fântânii-n asfințit
Un dor de viață vrea sa se ivească,
Săracii cai cât au de-ntinerit
Și cât galop ar vrea să isprăveasca.

Dar e pustiu, nici ziua nu mai vine,
Nici fânul parcă nu s-a mai uscat,
O pânză de păianjen se mai ține,
Potcoavele se satură de stat.

Ce goale grajduri! Caii au murit,
Trăsurile se dau cu înserarea,
E biciul vechi în cui, mucegăit
Și hamul a fugit cu depărtarea.

Du-mă!

Du-mă Doamne, du-mă după vânt!
Să ajung la îngerii rostirii,
Dă-mi lumina zilei în cuvânt
Și un strop din ce spun trandafirii.

Du-mă Doamne, du-mă după stea!
Inima să-mi fie far la mare,
Să ajungă verbul lângă ea
Pe corăbii duse de visare.

Du-mă Doamne, du-mă peste vii!
În ciorchini de fum și de tăcere,
Să mai fiu copil în poezii
Și să port cămașa de-nviere.

Du-mă tu cu glasul tău curat,
Pune-mă în straiele de miere
Ca să fiu un far adevărat
Și să port cămașa de-nviere!

Aș vrea...

Aș vrea să-mi dai o toamnă numai mie
Pământul să-l așez ca așternut
Și-n serile cu iz de poezie
Să pun în must miresme de trecut.

Aș vrea să-mi dai o vie numai mie
S-o pun de răstignire lângă gard
Când strugurii au carnea arămie
Și frunzele iubirii parcă ard.

Ciorchinii grei să geamă în butoaie
Ca pe un tron să moară ghicitori
Și via mea cu pletele de ploaie
Să stoarcă amintirile din nori.

Bătrân căluț de mare...

Cu pescăruși să vin până la mare,
În far să mă învârt sinucigaș,
La nunta mea cu lumânări de sare
Un mal să-mi fie frate, altul naș.

Să-mi fac din alge acte pe vecie
Și-n valuri să adun prezicători,
Coroana mea cu flori de poezie
S-o pun pe un catarg de călători

Pe tine să te văd surîzătoare
Ca din nisip să vină jurăminți
Să ne iubim ispitele din mare
Și-n far să ne cunune niște sfinți

Apoi cu tot cu lunile de miere
Să ne legăm iubirea de catarg
Când valurile marea și-o vor cere
Să fim cu verighetele în larg.

Bătrân căluț de mare fără ham
Să mă aștepți pe insula uitată
Nici barcă de hârtie nu mai am
Nici marea nu e azi adevărată

Bătrân căluț de mare hai acum
Să ne purtam la pas melancolia
Pe insula pândită de parfum
Să vii frumos cu toată herghelia.

Bătrân căluț de mare obosit
Te-au prins acum epavele răbdării
Eu te aștept pe malul adormit
Să povestim cu valurile mării.

Și să șoptim în far că vin furtuni
Și să cântăm cu foc îndepărtarea
Pe valul de tristeți să mă cununi
Și să poftim la nuntă toată marea

Apoi să pleci la trap cum ai venit,
Eu să rămân cu dorul de plecare
Căci sînt bolnav și prea îmbătrânit
Și nu mai pot decât în cuvântare


Udă-mi buzele...

Udă-mi buzele Ană
cu trandafirul anilor tăi...
mi-e sete să pot înflori
sub pământ
floare de curcubeu...
ochii tăi vor petrece
ducerea mea în piatră
și cel ce-as fi putut fi
se va minuna
cruce cu suflet
de zid...
udă-mi rogu-te Ană
buzele
cu toată fântâna aceasta
de amărăciune
și cel ce-aș fi putut fi
se va măsura
peste măsură
când va înflori
sub pământ
moarte de trandafir.
Tu vei rămâne a mea,
gând
cu lacrimi de floare.

Timp

Era aici un tren pe dinafară,
Semnalele cu ochi iscoditori,
Azi e pustiu și nu mai e nici gară,
Nici trenul nu te-mbie să cobori.

Era un sat cu ulițe răzlețe,
Câțiva bătrâni crucificați de boli,
Azi nu-i nimic, nici gerul să înghețe,
Nici ceasul care sună să te scoli.

Era un sat aici, sau mi se pare,
Eram și eu, sau m-am pierdut în vis
Că nu mai sînt nici case, nici pridvoare
Și totul pare trist și interzis.

Doar câteva miresme de fum ce se ridică,
În cimitir, o cruce de scântei,
Nici câinii nu mai latră și umbrele-s de frică
Și Luna se arată cu farmecele ei.

Era un sat cândva, era o gară,
Pustiul a rămas la dispensar,
Din amintiri, grăbite să dispară,
Ies gemete cu chip de felinar.

E locul gol, noi ne grăbim în toate,
Un pom stă mărturie că-i uscat,
Nici să pornești prin toamnă nu se poate,
Nici să întorci vreo uliță în sat.

Radu Zăgrean (n. 8 septembrie 1955, Maieru): A debutat cu poezii publicate în mai multe reviste literare imediat după absolvirea Colegiului “Andrei Mureșanu” din Dej. Este membru al Cenaclului literar “Radu Săplăcan” din Dej. Radu Zăgrean este autor al pieselor de teatru Eu nu sunt de nota 10 și Colecționarul de frunze.

Volume de poezie:

Prințesa de fum (volum de debut, Editura Litera, București, 1990)
Catedrala cu pinguini (volum în pregătire)



Copyright © 2023 Radu Zăgrean
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.