Când cresc irișii
Din noi vor crește de acum grădini de iriși
Limbile lor vor fi limbile noastre
Vom cânta imnuri albastre, violet și negre
Dar pentru că pasul tău a fost pe altă cărare
Ei au devenit fier ruginit
Au umbrele roșii
Și stau lipiți de pământ
Iar uneori sunt cerneala așternută în pete
Iluzii, desene, scrijelituri
Semne pe asfalt
Declarație
S-au inversat polii iubite
Cerul e negru și pământul e alb
E frig în mine și ochii îmi sunt negri
Corpul e din lemn de tisa dar tu îi pui aripi care atârnă spre cer
Îl vezi de acolo astfel
Înaripat
Aproape o întrebare
Dacă e ceva care mă uimește, incită
Mă emoționează și intrigă
Mă animă
Mă dezleagă
Mă aduce în picioare sau la picioarele tale
Mă bucură lăcrimând pe unele mâini
Mă scoate din minți și din umbre
Și tot acolo mă aruncă
Dacă e ceva care mă uimește, incită
Mă emoționează și intrigă
Mă face să tremur
Mușcându-mi buzele albastre sau roșiatice sau vineții
Mă pierde și mă adună ca pe o perlă mai apoi
Mă închipuie ca ochii unui orb...
Descoperire
Am găsit
Un cui pe asfaltul inimii
Dar picioarele le aveam înghețate de teamă și frig
În lipsa ta, absență de fond.
Acum, cuiul e pe masă, stă solemn așteptând ceva
Tâmpla mea se zbate și țipă
Și mâinile acum îmi sunt prea reci și așteaptă și ele
Se luminează deși jumătatea zilei trădează un apus văzut în geamuri sticlind
Aștept fereastra ochiului tău, să o revăd în visare, în linii, în venele lungi
E un fel de soare acolo
Rece
Golit de conținut
Iar cerul e gri, cuiul e negru
Păsările negre, cu umbre negre locuiesc pe fire negre
E un interludiu aici
Acum e vânt și eu tot timpul spun… e vântul schimbării iubite!
Dar tu ai fruntea lipită de pământ și nu mă vei mai vedea, auzi
Am să bat cuiul în pământ
Să ne putem propti venele ca niște rădăcini de el
O să ne aducă aminte de argila preființei
Sau doar o să se topească acolo ruginindu-ne
Închidere
Am răsucit cheia și cuțitul în rană
Deschizând orizontul tău în mine
Nu erai prezență acolo
Erai ceață, fum, abur
Eu tot nu reușeam făurirea în minte
Nu puteam să mi te închipui altfel
Cât de abstract de departe ai plecat!
Cât de închisă e ușa și nu mai are zăvor decât în pieptul meu
Toate cheile le-am înghițit ca să pot să îți pierd urma, umbra
Dar te sprijineai în mine cu amintiri prea vii, prea carnale
Astfel, am devenit o bucată de carne vivantă
(ilustrațiile aparțin autoarei)
Elena Ilash (n. 3 februarie 1977, Galați): Absolventă a Liceului de Artă „Dimitrie Cuclin” din Galați, licențiată și absolventă a cursurilor de master organizate de Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca, doctor în arte vizuale, membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România. Elena Ilash este scenograf la Teatrul de păpuși „Puck” din Cluj-Napoca. Preocupările personale includ numeroase participări la expoziții de artă plastică, festivaluri de artă și spectacole de teatru. A publicat numeroase articole și interviuri în reviste și în publicații de specialitate. A contribuit cu imagini și cu ilustrații la editarea de cărți și de manuale. Elena Ilash activează în Cenaclul UBB și are în pregătire volumul de poezii Patru zeci și cinci de inimi îmi bat în piept.
Volum de debut:
Patruzeci și cinci de inimi îmi bat în piept (2023)
Pagina Facebook: Ilash Elena
Copyright © 2023 Elena Ilash
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.