“Trăind în epoca premergătoare marilor reforme sociale, în epoca aceea când în bătrâna Europă începuse sedimentarea unei spiritualități noi, D. Iacobescu a fost primul poet al nostru care, cu toată vârsta lui fragedă, a înlesnit fără nici un efort, filiațiunea între eleganța spiritului francez, manifestată, atunci, prin acordurile de nouă coloratură ale simbolismului, și curentele poeticei locale, care năzuiau spre un ideal de artă născut din brazdă și destinat acesteia. În vacarmul acelui început de veac, care anunța, printre altele, o tehnică noua a sensibilității, D. Iacobescu și-a trăit poezia singur și sincer, în afara oricăror dogme, și niciodată aceasta izolare nu l-a făcut să se considere un « neînțeles ». Sufletul său copleșit de un extaz continuu, tiran deci, și-a tremurat emoția fără să se caute, fără să se definească.” (extras din cronica “Configurația poeticei lui D. Iacobescu” – semnată de Tudor Scarlat – publicată în “Revista Fundațiilor Regale” – numărul din 1 ianuarie 1936)
Amintiri, în amurg
Amurgul cască roze mari de sânge,
Prin parc țâșnesc izvoare de parfum...
Ascult cum plâng fântânile și cum
Pe nervii mei arcușul serii plânge.
E-o muzică pierzându-se'n trecut,
Un vis fugind pe o strună de vioară,
Trezind ecoul stins odinioară
Și-amantele ce dorm în gropi de lut.
Ce triste sunt!
- Cu ochii mari și reci,
Se-adună gânditoare pe poteci,
În mâini purtându-și inimile goale.
Apoi cu gesturi mute și domoale
Plutesc sfios spre mine, rând pe rând,
Și îmi sărută sufletul, plângând.
(“Universul literar” – 28 martie 1920)
Prin storuri se răsfrânge
lumina de amiază,
E plină atmosfera
de plante dulci și moi...
Într'un salon ce doarme
o canapea veghează...
Tăcere'nduioșată
de șoapte...
iar apoi:
Când mâna mă respinge
piciorul mă provoacă,
Privirea mă refuză
și buzele mă cer, —
Iar sufletele noastre
dansează și se joacă
Ca două mici maimuțe
pe-o creangă de palmier.
Închide ochii, mis.........
Tăcere!
Nu simți cum în penumbra caldei sere
Blazatele corole de-aristrocratici crini
Își plimbă'ncet tristețea prin nervii noștri fini?
Ascultă:
O fântână lovind un mic bazin
Își mestecă murmurul cu florile de crin,
Și dă tristeții albe nuanțe de suspin.
Și'n timp ce ziua moare de-o grea tuberculoză
Stropind tot parcul veșted cu sângele-i bolnav,—
închisă'n glastre, sera se face tot mai roză
Și freamătul tristeții se face mai suav.
Păstrează-ți veșnic sufletul închis,
O, miss; o, blondă miss...
Învăluie murmurul bazinelor ce curg
În izolarea roză de seră în amurg,
În care să plutească singuratic
Tristețea unui vis aristocratic.
Amanți târzii, din mica
mansardă solitară,
Privim cum umblă noaptea
cu pași de lup pe-afară.
Pe străzi catifelate,
și pe fațade sumbre,
Alunecă dantela
de stele și de umbre.
Iar liniștea își plimbă
castelul de mătase
Cu turnuri adormite,
cu bolti și cu terase,
Din care-o mână fină
aruncă flori albastre
În parcurile moarte
și'n sufletele noastre.
(din volumul “60 scriitori români de origină evreească” - S. Podoleanu - 1935)
Mi-e somn - și somnolența mea bolnavă
Alunecă ușor către liman,
Alunecă ușor ca o epavă
Pe apa unui luciu african.
Din zi în zi,
O oboseală leneșă și dulce
Mă leagănă cu lâncezeala
unui prohod oriental,
Iar sufletu-mi se pleacă, greu și pal,
Mai mult și tot mai dornic, să se culce.
O, adormi, adormi
În calmul nesfârșitelor pustii,
Troienit de valuri largi de soare,
De imense liniști arzătoare,
De nisipuri sterpe și latente
Și de-un șir de veacuri decadente!
(din volumul “60 scriitori români de origină evreească” - S. Podoleanu - 1935)
Va fi o noapte liniștită...
și marea sânu'și va deschide
Ca'n legănări adormitoare
să mă scufunde pentru veci
În țări de liniște eternă
În care triste nereide
Mă vor culca pe mușchiuri fine
și-mi vor închide ochii reci.
Eu voi dormi adânc... deasupra-mi
aceieași valuri largi de ghiață
și vor urma oftarea surdă
și pribegia fără rost;
Vor răsări mărgeanuri roșii
În locul sângelui ce-a fost;
Mărgeanuri roșii ce prin muguri,
vor înflori tot mai departe,
Se vor urca din adâncime,
se vor urca mereu, - și-apoi
Vor împleti la suprafață
o insulă de roze moarte,
Pe care undele-obosite
o vor stropi cu lacrămi noi.
Iar când, cu aripi istovite
de-atâta zbor prin zarea mută,
Venivor păsările apei
la ea să caute liman –
Această lume solitară,
din sbucium și din răni născută,
Va fi un leagăn de odihnă
A călătorului ocean.
(“Universul literar” – 18 ianuarie 1920)
 |
| Poezii de D. Iacobescu publicate în "Universul literar" (1920) |
Volume publicate:
Surse:
- Revista “Universul literar” – numărul 28 martie 1920
- cronica “Configurația poeticei lui D. Iacobescu” – semnată de Tudor Scarlat – publicată în “Revista Fundațiilor Regale” – numărul din 1 ianuarie 1936
- S. Podoleanu - volumul “60 scriitori români de origină evreească” – publicat de Editura “Slova”, București, 1935