Cincinat Pavelescu - trubadurul literaturii române

 

Cincinat Pavelescu (1872-1934): Numit adeseori „trubadurul literaturii române”, poetul Cincinat Pavelescu a abordat genuri literare diverse precum epigrama, sonetul sau madrigalul. Personaj boem al lumii interbelice, Cincinat Pavelescu a fost - conform lui Nichifor Crainic - scriitorul care ”a păstrat până la 60 de ani candoarea artei care a fost odată jocul copilăresc al omenirii”. Tot Nichifor Crainic în caracteriza pe Cincinat Pavelescu ca fiind “Trubadurul. Verva lui poetică lumina saloanele aristocratice și inunda mulțimile ce frecventau șezătorile literare”. Scriitorul a rămas în memoria colectivă atât datorită savuroaselor sale epigrame cât și prin versurile unor romanțe celebre. Dintre celebrele șlagăre cântate de Jean Moscopol și ale căror versuri au fost scrise de Cincinat Pavelescu, amintesc doar nemuritoarele Intimă (“Îți mai aduci aminte, doamnă? / Era târziu și era toamnă...”) și Frumoasa mea... (“Frumoasa mea, cu ochii verzi /Ca două mistice smaralde…”).

Scriitorul Cincinat Pavelescu a fost un personaj personaj fascinant al societății românești din prima jumătate a secolului trecut, fiind un apropiat al majorității personalităților culturale și politice ale vremii. Tocmai de aceea, un savuros interviu acordat în 1934, jurnalistului Nicolae Crevedia, publicat în săptămânalul “Universul Literar”, merită să fie readus în memoria colectivă:

“Convorbirea noastră a avut loc într'una din mansardele Hotelului Splendid, unde Maestrul descinde când vine în București. Mi-a vorbit de multe alte lucruri. Despre alți oameni pe care i-a cunoscut, despre Familia noastră Regală al cărei copil răsfățat a fost mult timp și care-l onorează și desmiardă și acum cu înaltele Ei atenții. Mi-a mai povestit cu verva lui năbădăioasă și alte întâmplări nostime din viața-i agitată, mi-a spus o mare parte din epigramele sale așa zis decoltate ce nu se vor scrie niciodată.”

CE MAI FACEȚI, MAESTRE?

“- Caut, mon ami, să împac firea mea de poet cu o funcție oficială, pe care mi-a impus-o în tinerețe o familie cu prejudecăți. În prezent, sunt procuror general la Oradia-Mare. În Capitală vin destul de des, când la ședințele Societății Scriitorilor, când pentru o șezătoare literară, ori ca să răspund invitației unui amic. De multe ori, descind în București așa, fără nici un scop, numai din dorința de a da o raită pe la Capșa, pe la Elisée, Gambrinus și de a saluta prietenii și în genere Capitala în care n'am avut până acum fericirea să locuiesc definitiv.
- Ați funcționat în multe funcții ca magistrat….
- În foarte multe. Și la țară, unde ascultam pricinile nesfârșite dintre țărani, unde luam masa pe la conacele boerești și închiriam câte-o casă cu prispă și cu mușcate pe corlată. Aveam prieteni, pe lângă moșieri care erau, se'nțelege și parlamentari, pe popă, pe învățător, pe notar, pe primar, pe perceptor, pe aprozi, pe vătășel, cărora le spuneam toată ziua istorii.”

 

Cincinat Pavelescu - fotografii publicate în presa interbelică

EPIGRAMELE LE'NŢELEGEAU?

„- Boierii da, dar ceilalți nu. Spuneau că „judicător” ca mine, smintit, n'au mai pomenit prin partea locului. Desigur: mă duceam la slujbă pe la ora 12, când învrăjbiții depuneau și avocații transpirau pledând, eu căscam de somn, mă jucam cu chibrituri – totuși nu fumez – ori puneam mâna pe condeiul grefierului și le făceam caricatura. La sfârșit, dam o sentință care să împace și litera legii și pe toți cei în cauză. Căci eu așa sunt. Vorba versului meu:

Purtând sub robă o ghitară
Și-o inimă în loc de cod.

De epigrame ziceau că sunt ghicitori, îmi prooroceau că o să fiu toată viața mutat, că n'o să avansez niciodată judecător - eram ajutor - că o să fiu dat afară, ba chiar c'o să înfund... pușcăria.”

CE E, MAESTRE, CU FAIMOASA EPIGRAMĂ ADRESATĂ PĂRINTELUI DE LA CLEJANI?

“- Ăsta a fost unul clin multele tărăboiuri ce-am avut cu simpaticii mei creditori. Ca fiecare june, nu-mi ajungea leafa și eram silit să recurg la câte-un împrumut pe care nu mă gândeam niciodată să nu-l restitui la prima încasare a salariului. În paranteză fie zis, a împrumuta nu e lucru tocmai de ocară: se împrumută ei oameni mai mari decât poeții, care fac și altfel de datorii (plagiază); contractează împrumuturi până și Băncile și chiar Statele. Mai știi apoi că Europa e datoare încă nu știu câte sute de miliarde Americii, mătușa bună de peste Ocean, care la un moment dat a renunțat la o parte din ele. Un astfel de american cu parale era și popa X din Clejani, căruia i-am iscălit o poliță de câteva sute de lei. Între timp, profeția satului se realizează, căci am fost mutat într'altă localitate, fără să am posibilitatea să rup polița cu popa. La început, mi-a trimis o scrisoare în care mă'ntreba de sănătate, dacă m'am însurat, dacă m'am făcut băiat cuminte și tocmai la sfârșit un port-scriptum prin care-mi amintea de chestie. I-am răspuns, cerându-i iertare, că nu m'am achitat încă şi făgăduindu-i că primii bani ce-mi vor intra în mână îi voi expedia imediat Sfinției-Sale. Primii bani însă au luat altă destinație, secunzii tot așa, a zecea și a douăzecea leafă nu știu ce-am mai făcut-o, așa că popa tot nesatisfăcut a rămas. În timpul acesta, circula regulat între noi o corespondență care se mărginea strict la suma împrumutată, căci raporturile de amiciție le rupseserăm de mult. În urma unei somații, neoficială, i-am trimis patru rânduri drastice pe care mi-e imposibil să le reproduc. Vous avez, je ne veux dire que des belles choses. Laissons donc... Popa de colo, se trezește și el epigramist și-mi răspunde tot c'o epigramă, tot așa de drastică și de galantă ca a mea. I-am răspuns cu alta, el mi-a trimis iarăși alta, până ce incidentul s'a închis tot amical.

De la țară, am avansat la oraș. Astfel, am judecat la Brăila, la Corabia, la Turnu-Măgurele, la Craiova, înapoi la Sulina, apoi la Iași, la Caracal, până la răsboi, când am fost trimis la Paris cu o însărcinare de propagandă. După răsboi, tot amânându-mi revenirea la post, am fost amenințat cu destituirea, până ce de bine de rău am venit să-mi reiau postul la Cluj. Am fost mutat și de aici tocmai la Iași, apoi la Buftea, anii trecuți am fost transferat la Chișinău și azi, cum spusei, sunt la Oradia. La anul voi fi probabil la Bazargic, în 1952 la Timișoara și pensia mă va afla desigur la Storojineț în Bucovina. Pe chestia aspirațiilor mele bucureștene, i-am telegrafiat bunului meu amic, fostul ministru al justiției, regretatul Georgel Mârzescu, epigrama următoare:

Tu care-atotputernic ești,
N'ai vrea să facem o'nvoire?
Tu să mă treci la București
Eu să te trec... la nemurire.

Nu s'a putut.”

CUM SE FACE ATUNCI MAESTRE, CĂ AVÂND ATÂTEA LEGĂTURI SIMANDICOASE, N'AȚI PARVENIT ÎNCĂ LA UNUL DINTRE OCOALELE CAPITALEI?

“- Tocmai pentru asta mon chère: mi-erau toți prea buni prieteni ca să le-o cer cu insistență. Vor fi crezut poate că glumesc, s'or fi temut s'o facă, nu știu...”

FANTASTICUL MACEDONSKI

“- Am cunoscut foarte de aproape pe Macedonski. Era un incorigibil visător. N'a trăit decât pentru poesie, omul acesta. Odată, am colaborat amândoi la o piesă ce s'a reprezentat la Național. Pe când lucram, toată sarcina cădea pe mine. Eu făceam scenele, versurile, tot. Macedonski se plimba numai prin cameră și mă'ntreba din când în când sentențios: Gata, băiete? Ia să văd! Lua manuscrisul, îl citea și găsea prilej de nemulțumire pentru fiecare vers. Aici trebuia așa, dincoace așa, cuvântul ăsta nu-mi place, rima asta trebuie schimbată etc. etc. Și'mi însemna pe margine cum ar fi trebuit. În cele din urmă însă, rămânea ca la început. Pricepi că observațiile lui erau simple noduri în papură. Cu chiu, cu vai am dat-o gata.
Să trec peste faptul cunoscut cum la cenaclul lui veneau tinerii poeți ca să citească, și cum la cea mai săltăreață poemă exalta de admirație, adresându-se debutantului, cu un aer solemn:
- Ține tinere această piatră scumpă din partea lui Alexandru Macedonski, drept talisman al admirației mele pentru versurile dumitale divine - și-i întindea, de pe tronul său improvizat ad-hoc o piatră falsă, cumpărată cu 23 de bani. Acest briliant - adăoga el - să știi că a aparținut împărătesei Caterina II-a a Rusiei care-a fost amanta unui strămoș al meu.
Îi plăcea groaznic să se laude cu strămoșii lui. Se știe, de altfel, că era fiu de general, dar el afirma că își trage sângele din foști dictatori ai Spartei și Atenei, că dogi și marchizi i-au lăsat moștenire mândria, că... dar câte nu mai spunea bietul Macedonski!

Firea lui fantastă îl punea în permanent conflict cu obligațiile familiale, căci avea soție și copii numeroși. N'aș vrea să o trec ca o laudă, dar bietul tata, om cu multă stare în vremea aceea, era de multe ori mecenatele lui. Așa am descoperit, după moartea tatei, în biroul său, vreo 12 scrisori ale lui Macedonski prin care-l ruga stăruitor să-i împrumute o sumă oarecare „căci, cucoane X, mi-a născut nevasta un băiat pe care voi avea plăcerea să-l botez cu numele Dumitale". După alte trei sau patru luni, altă scrisoare prin care tata era vestit că doamna Macedonski a născut o „fetiță frumoasă ca o prințesă" și al cărei nume va fi cel al mamei mele.

Altădată, am asistat la următoarea scenă. Macedonski se plimba agitat prin odaie: era semn rău - n'avea bani. Deodată, vede pe fereastră pe un oarecare cismar care venea să încaseze banii pentru niște reparații ce făcuse la ciubotele copiilor.
- Vezi tu Cincinat pe acest cismar? E fost rob în casa părinților mei și acum, nu numai că nu-i voi plăti suma ce-i datorez, dar îl voi face să mă împrumute el cu ceva parale. Intră cismarul, fostul rob într'adevăr. Se ploconește până la pământ, apoi: - Sărut mâna, coanele Alecule! Macedonski tăcea, se făcea că nu-l vede. - Sărut mâna, coane Alecule! Macedonski tăcea. - Sărut mâna, coane Alecule! Conu Alecu își ridică fruntea: - Cine este? Cine mă chiamă acum când sunt supărat? - Eu sunt, coane Alecule, cutare, cismarul.
- Tu ești mă nenorocitule? Fostul rob al generalului Macedonski? Ia spune mă netrebnicule, e adevărat că tatăl meu, generalul Macedonski avea moșii, palat și când m'am născut eu, au asistat !a botez toți prinții și toți boerii și tu îmi țineai pe brațe scutecele mele de mătase?
- Adevărat, coane Alecule, așa este – da din cap afirmativ pantofarul.
- Ei bine, măi robule, să știi că Alexandru Macedonski ale cărui scutece de mătase tu i le purtai pe brațe, nu are astăzi în pungă cei șase lei pe care trebuie să ții dea. Ba dimpotrivă, te poftește să faci bine și să-l împrumuți cu 20 de lei. Și bietul cizmar, lăcrămând de înduioșare, a desfăcut basmaua și i-a dat 40 de lei. Conu Alecu i-a mulțumit cu un gest din cap și la concediat.

Altădată, la el acasă, într'o societate, eu îi făcusem o epigramă pe chestia unei colivii cu sticleți, pe care o pusese în bibliotecă în locul unor cărți pe care le vânduse. A doua zi, s'a prezentat tatei: - „Domnule inginer", - căci așa-l lua pe tata de sus, când simula o insultă - fiul Dumitale domnule inginer, m'a făcut de râs aseară în fața soacră-mi, pe mine poetul Alexandru Macedonski, fiul generalului Macedonski. El nu știa, domnule inginer, că chiar astăzi am scadența unei polițe de 500 de lei. Bine'nțeles că tata, fin precum era, a priceput și i-a pus în mână un plic salvator. Când punea mâna pe bani, cumpăra de la băcănii toate trufandalele. Așa că o sumă cu care ar fi putut hrăni familia o lună-două, o da într'o zi pe icre negre și alte scumpătăți gastronomice. Acesta era Macedonski. Un fantast. Cred că cine s'ar încumeta să scrie viața lui romanțată ar face o carte de mare succes.

Apropos. Am uitat să-ți spun că la premiera lui Saul, piesa pe care o scrisesem în colaborare cu el, mi-am procurat fracul de la un lăutar și gulerul și manșetele de la un sergent de stradă!”

COȘBUC

„- Era un țăran cuminte, sfătos și bun din cale afară. El nu mă aprecia pe mine ca poet. Spunea că sunt un decadent. Barim epigramele nu le gusta de loc. Acestea - zicea el - sunt flori otrăvite ce răsar într'o societate super-civilizată. Noi trebuie să facem poezii epice și ode. Altfel, eram buni prieteni. Așa, odată, am întârziat cu el în oraș noaptea târziu. Eu locuiam pe Batiștei și s'a oferit să mă conducă până acasă. Ajuns în poartă la mine, m-am oferit la rându-mi să-l însoțesc și eu până acasă la el, și tot așa ne-am condus unul pe altul, discutând, până în revărsatul zorilor. La despărțire - el sta pe Calea Moșilor la socrul său, librarul Sfetea – îmi spune: Cincinat. Ți'nchipui că nevastă-mea o să mă certe când mă voi duce acas' la ora asta? Deloc. O găsesc încă deșteaptă, la masa mea de lucru și sunt sigur că mă va întreba ca de obicei: Dragă George, cum înțelegi tu cuvântul acesta din Divina Comedia? Eu cred că ar fi mai bine așa. Căci Coșbuc lucra atunci la monumentala traducere a lui Dante. A avut norocul unei soții rare.

Să-ți povestesc o întâmplare nostimă. Coșbuc era de felul lui foarte cumpătat. Nu știu dacă avea un viciu cât de mic. Odată mi-a propus să mergem la Moși. Mai vedem țărani, scrînciob, ulcele înflorite - îmi zise el. Haidem! La Moși, am intrat într'o cârciumă din acelea improvizate și-am băut câteva țuici. Bietul Coșbuc s'a îmbătat numai dintr-atât. Întotdeauna când se'mbăta – lucru rar de altfel - plângea și vorbea de mamă-sa. L-am urcat în tramvai și a'nceput să plângă și să spună: Mama, biata mama! Publicul, crezând că i-a murit mama și 'are cu ce-o 'nmormânta, a'nceput să-i întindă bani. El i-a strâns, dar la un moment dat i-a aruncat, răstindu-se: Dobitocilor, voi nu vedeți că sunt beat?

Avea multă imaginație, mult haz la vorbă. Nu-i plăceau anecdotele mele franțuzești, le prefera pe cele indigene, chiar când erau de calitate inferioară. Mai târziu, după ce i-a murit băiatul, bietul Badea Gheorghe s'a posomorît. Ca să uite, se ducea la Brașov și n'a trecut mult și s'a prăpădit.”

CARAGIALE

„Aprecia spontaneitatea mea. Când conducea suplimentul literar al Epocii, mi-a cerut colaborarea. Tot atunci a instituit el un concurs de fabule și eu am fost cel care am luat premiul. Neica Iancu era de o inteligență superioară, plin de vervă întotdeauna și mare amator de țigări și vinuri bune. Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată beat. Rezista. Odată, treceam pe Calea Victoriei amândoi într'o birjă. Prin dreptul Teatrului Național, auzim din urmă strigând:

- Domnule Caragiale, Domnule Caragiale!
Oprim. Era un căpitan care începu să-i povestească că a vrut de-atâtea ori să-l întâlnească și că e fericit că în sfârșit a dat cu ochii de el.
- Dar ce-aveai să-mi spui? - îl întrebă Caragiale.
- Vreau domnule Caragiale să vă povestesc un subiect de piesă pe care aș vrea s'o scriu și țineam mult să am și părerea d-voastră.
Și'ncepu să debiteze subiectul. Caragiale-l oprește brusc:
- Stai, domnule, oprește! Să nu care cumva să scrii subiectul acesta că-l strici. Mână birjar!
Și l-am lăsat cu gura căscată.

Îl descopeream de multe ori în Cișmigiu, citind pe Télémaque. Pe clasici îi citea încă din școală, vorbea perfect franțuzește și nemțește și când scria în aceste limbi nu făcea nicio greșală de ortografie.”

PROZĂ

“Crainic îmi spunea că numai poeții știu să scrie proză. Eu am scris o serie de studii în Flacăra asupra simbolismului. Am mai reprezentat două piese în proză „Soluita" şi „Epave". Acum pregătesc o piesă modernă pe care vreau s'o reprezint la Oradia. E luată din viața literaților.”

IONEL PAVELESCU

„- Fratele meu era un băiat admirabil, o ființă aristocrată - avea cele mai frumoase mâini pe care le-am văzut, blând, generos, ironic, iar în epigrame amarnic. Când a murit mama, era de patru ani, se juca cu pietricele. A crescut pe mâna servitoarelor. Trăise mult la Paris. S'a însurat rău. Soția i-a dat sugestia morții prin spiritism. A murit de o congestie cerebrală, lucrând la un sonet. Toată ziua îl cizelase. Era la a 11-a formă. Căci avea mare grijă pentru arta lui. Era de 30 de ani...”

Citește și: De vorbă cu Octavian Goga

PREFERINȚE

„Dintre scriitorii noștri, am mare admirație pentru Brătescu-Voinești și Goga. Goga mai ales, pe lângă că e un mare poet și pamfletar, e o inteligență și o inimă rară. Dintre oamenii politici, am cunoscut și cunosc mulți, dar pentru Ionel Brătianu am avut un fel de adorație. Știu că în orele libere, marele bărbat  e stat scria sonete. Acum, pentru Grigore lunian, am o considerație cu totul specială.”

(…) La sfârșit, când i-am amintit de fratele domniei-sale și mi-a vorbi despre prietenii dispăruți, poetul și-a scos batista și monoclul. Lăcrăma... Am coborît în Calea Victoriei. M'a condus într’o florărie și mi-a pus în brațe un imens buchet de miozotis. Era ultimul cadou ce-mi făcea monseniorul poet, Cincinat Pavelescu. În ziua aceia...”

Sursa:

- articolul “…cu dl.Cincinat Pavelescu” – semnat de N. Crevedia – publicat în săptămânalul “Universul Literar” - la rubrica “Interview-uri” – în numărul din 11 mai 1930 – disponibil online în Biblioteca Digitală B.C.U.Cluj