MIHAELA MIHAI

 

Joc

inventează cuvinte
și mai spune-mi de noi!
pe unde-am mai fost?
ce-am văzut? care ploi
ne-au plouat pe creștet
a toamnă
sau pe suflet a rost
de iubire.
inventează cuvinte
și spune-mi povești
despre îngeri ce beau
cot la cot cu pirați,
și apoi se înjură
de nesfinte
sau frați și surori
sau prieteni au ba...
și eu rîd
din balcon
ca un puști turmentat
și afon.
inventează cuvinte,
și-apoi taci
iar un secol
ca și mai-nainte!
numai nu-mi spune
că nu mai iubești...
inventează cuvinte
dar să doară puțin
(sau deloc)
și-apoi pleacă-n finalul
nescris de roman
în care eroii
n-o scot la liman
și-omoară și calul
și fata.
și gata.
inventează cuvinte!

Cumva

...muriră pe scurt
apoi, sărutările.
se duseră toate subit
într-un unghi imprecis
si-acum dorm indecis
între moarte și gol
cu sufletul orb, descleiat,
prea departe căzute,
prea reci,
și mă fac să mă-ntreb:
fu vis durerea din zbor,
sau doar dor?

Mi-e dor de Minulescu

Apropo de nimic
stau în sinea ta
la taifas indecent
cu un zbor de cocor
cu accent
franțuzesc ce-mi recită șoptit
"voila pourquoi j'aime Rosine"
eu plîng sau rîd
Dumnezeu mai știe
ce nație de cuvîntătoare
oi mai fi fiind și eu
după atîta potop de iubire.

Blasfemie idiopatică,
de luni nu știu cât decembrie

Doamne,
dacă-s după chipul și asemănarea ta,
tare trist și-aiurea o fi fiind în rai!
Scrii poezii și tu, Doamne?
Asculți seara Bach?
Și tu mănînci la cină, pufuleți?
Te-mbraci tăcut și repede dimineața
Și fugi la serviciu, cu ochii pe ceas
Să nu care cumva să-ntîrzii vreun minut?
Tușești pe ascuns, Doamne, în spatele măștii,
să nu dai curs întrebării vreunui sfînt mai curios:
- Ce-ai, Doamne? - ai răcit?
Sau nu care cumva e-un covid prea sfînt care te-ncearcă?
Și tu să răspunzi
lăcrimînd pe dinlăuntru:
- Taci, bre! E de la țigară!
Ai frici din astea, din altă lume?
Te ia cu transpirații reci cînd se uită cineva la tine
așa, degeaba?
că dacă-ți cere ceva ce nu poți să-i dai....
nu că n-ai vrea,
dar nu poți... că nu poți nici tu tot, am văzut.
Sari, țopăind aiurea,
peste umbrele jilave ale celor din jur,
cu gîndul ivit apoi, de nicăieri,
că dacăă....dacă, doamneferește,
le tai norocul? Căci tu ești bun,
așa e definiția ta la carte,
cel bun și cel drept, nu?
Și-i vrei norocoși pe toți.
(te-ntrebi apoi, rînjind în barbă,
cît naiba noroc am dat ăstora? nebun ce-am fost)
Realizezi diminețile în care ești ușor autist,
ușor atins de vreun spectru d-asta,
psihic/ psihotic/ psihedelic,
că parcă prea nu ți se leagă nimic!
Știi, Doamne, oricît te-aș iubi, sau oricît nu,
cinstit vorbind,
Eu cred că nu-ți prea iese nimic.
Bine, n-am decît viața mea
la care să mă raportez când spun asta,
Dar cred că e suficient,
eu fiindu-mi propria măsură.
Ce nevoie am de măsurile celorlalți? De etaloane?
Eu doar mie mi-ajung!
Scrii poezii, Doamne?
Despre ninsori asimptomatice și triste,
despre umbre de oameni
incongruenți cu trecutul apropiat,
sau despre iubiri neîntrupate
întinse peste hibernarea,
dusă pe pustii,
a inimii mucegăite în secunda de-apoi
dintr-un răspoimîine neîntîmplat?
Despre ce scrii, Doamne, tu?
Metaforele tale-s din alte universuri?
Cuprind gîndirea ta, ca ale mele?
Sau poate pictezi? Ori sculptezi de zor
în marmure cenușii și ude?
De la tine ne vin anotimpurile-astea întortocheate
ca pictura naivă pe sticlă?
Tu, Omule, tu, Doamne,
că nici nu mai știu cum să-ți zic,
tu ne dăltuiești în fiecare zi altfel decît ieri?
Și mai urît ca mîine?
(Doamne,
dacă sînt după chipul și asemănarea ta,
tare urît o mai fi fiind în rai!)
Mai lasă-m'-aici o vreme,
unde nu mi-e nici bine,
nici rău nu mi-e!
Om oi fi fiind și tu,
pînă la urmă!
Mai necurpinde-te, mai neiubește-te, mai du-te-n noroc să te duci,
poate așa, gol de toate astea, pămîntene,
să-ti fie și ție bine,
și-apoi,
întoarcă-ni-se și nouă,
înmiit!

Note despre mine însămi:

Mihaela Mihai (n. 4 iunie 1968, Ploiești): N-am fost în stare niciodată să mă descriu și de aceea, cred, m-am apucat de scris. Scriu din adolescență, și am continuat să o fac pînă acum. Am scris teatru și poezie. Visez ca într-o zi să construiesc un roman, dar pînă atunci mai am de aflat cine sînt. Între teatru și poezie sînt un om ca tine, ca el, ca ea. Nimic nu mă deosebește de prietenii mei (dacă aș avea). Da, sînt o singuratică, dar asta se va întîmpla numai pînă mă voi găsi. Va veni și ziua aceea, de nu, ce risipă!

Copyright © 2021 Mihaela Mihai

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.