Leandrii albi din Monsaraz
Sub pietrele albe ale Monsarazului
Abia simţi tălpile arse de mersul neîntrerupt către Alb,
Nepăsarea că octombrie e-atât de-aproape
Apasă la fel ca pasul prelungit până-nspre târziul venelor sidefii ale petalelor.
Leandrii albi se scutură în briza lacului Alqueva
Şi se grăbesc să înflorească înainte de octombrie
Murmurând sălbatec eternul «je ne pas besoin d’un rêve».
Şirul frunzelor verzi arse ar prinde aripi albe
Din venele sidefului ce străbate petală, după petală, după altă petală,
Către fiecare clipă ţesută sub roua târziurilor.
Pasul alunecă tot mai des către Marele Alb
Abandonat printre razele lui Ra.
În jurul pasului se-adună nemilos petale albe de leandrii
Şi o linişte de smarald fără oglindiri,
Aşa cum şi pe marea-albastră
Străbate drumul o navă fără valuri care să o întâmpine.
Ia o frunză de leandru şi ţine-o în palmele-ţi albe
Ce au atins cuvinte cusute din macramé:
No breathe without perfume,
No perfume without breathe.
Şi poate vei da paşii pe sub eşarfe de mătase albă
De-atâtea petale căzute la picioarele-ţi pe pietrele albe;
Inflorescenţe nemaivăzute de leandrii
Cât poţi cuprinde cu ochii
Pe străzile de un alb dezmărginit ale Monsarazului!
De dragul paşilor fără număr,
Atingi cu palmele-ţi leandrii
Ca-ntr-o uitare de sine şi desprindere de sol
Spre un zbor marin mai diafan.
În timp ce palmele tale se preplimbă printre leandrii,
În aşteptarea apusului de Monsaraz,
Cauţi perfecţiunea unui timp nesfărâmat
În smaraldele fără oglindiri.
Şi vrei să bei parfumul atavic alb
Printre pietrele părăsite,
Ducând cu paşii tăi alungirea-ţi făr’ de seamăn
Şi mângâierile eşarfelor alungite de paşii înmărmuriţi.
Acoperișurile din Monsaraz
Sunt memoria acoperișurilor de țiglă
Ce-se-ntind deasupra Monsarazului,
Uma sombra miedificada[1]
Ce-apune-alungită-ndepărtarea sătucului morado.[2]
Din micile bucăți de țigle arse îndelung de soare,
În depărtarea zării, peste dealurile vălurite,
Răsar răzlețe-acoperișuri
Cu ferestre însetate de văzduhul sidefiu.
Când pe-acoperișurile Monsarazului,
Soarele ce-apune închide-n el lumina,
Precum petalele nuferilor ce-nchid în ele Galbenul,
Pe albele ziduri dansează umbrele miilor de leandrii, miilor de leandrii...
Monsaraz! [...]
Monsaraz! Ești un vis magic
Al copacilor din apusuri nemaiîntâlnite
Și al leandrilor ce se zbat și înfloresc mereu în Alb,
Cu albele petale ce murmură o vrajă
Infinit.
Pe-acoperișurile răsfirate,
Deasupra țiglelor roșiatice ce-mbracă văzduhul străveziu
Al lui morado Octubre,
Fernando Pessoa și-ar fi băut aici o cafea alături de pisicile rătăcind
Pe-acoperișurile albastru de tăcute.
Monsaraz de un morado Octubre!
Din umbrele leandrilor tăi albi răsar siluete de crengi și frunze
Ce tremură-n adierea sunetelor
Unui Timp hipnotizat.
Monsaraz e além[3]-ul
Colinelor ce se-ntind, dispar către-nmărmurirea orizontului,
Al leandrilor albi ce plâng pe marginile de mătase ale zilei,
Când Octombrie dispare peste Timpul morado.
Monsaraz [...]
Se-aude peste-acoperișurile tale o vioară-naripată:
«Além, além!» străbate inima copacilor care se-agită și foșnesc neîncetat,
Scuturându-și frunzele murmurând neîmpăcați «Timpul e aici!», «Timpul e aici!».
Toate bucățelele de țiglă adunate laolaltă
Pavează aleile unui Timp deșirat printre frunzele leandrilor albi.
Și, dintre magnoliile unui apus întârziat,
Pasărea lui Stravinski e eliberată
În văzduhul de un portocaliu însângerat al Monsarazului.
Sunt memoria acoperișurilor de țiglă
Ce-se-ntind deasupra Monsarazului,
Uma sombra miedificada[1]
Ce-apune-alungită-ndepărtarea sătucului morado.[2]
Din micile bucăți de țigle arse îndelung de soare,
În depărtarea zării, peste dealurile vălurite,
Răsar răzlețe-acoperișuri
Cu ferestre însetate de văzduhul sidefiu.
Când pe-acoperișurile Monsarazului,
Soarele ce-apune închide-n el lumina,
Precum petalele nuferilor ce-nchid în ele Galbenul,
Pe albele ziduri dansează umbrele miilor de leandrii, miilor de leandrii...
Monsaraz! [...]
Monsaraz! Ești un vis magic
Al copacilor din apusuri nemaiîntâlnite
Și al leandrilor ce se zbat și înfloresc mereu în Alb,
Cu albele petale ce murmură o vrajă
Infinit.
Pe-acoperișurile răsfirate,
Deasupra țiglelor roșiatice ce-mbracă văzduhul străveziu
Al lui morado Octubre,
Fernando Pessoa și-ar fi băut aici o cafea alături de pisicile rătăcind
Pe-acoperișurile albastru de tăcute.
Monsaraz de un morado Octubre!
Din umbrele leandrilor tăi albi răsar siluete de crengi și frunze
Ce tremură-n adierea sunetelor
Unui Timp hipnotizat.
Monsaraz e além[3]-ul
Colinelor ce se-ntind, dispar către-nmărmurirea orizontului,
Al leandrilor albi ce plâng pe marginile de mătase ale zilei,
Când Octombrie dispare peste Timpul morado.
Monsaraz [...]
Se-aude peste-acoperișurile tale o vioară-naripată:
«Além, além!» străbate inima copacilor care se-agită și foșnesc neîncetat,
Scuturându-și frunzele murmurând neîmpăcați «Timpul e aici!», «Timpul e aici!».
Toate bucățelele de țiglă adunate laolaltă
Pavează aleile unui Timp deșirat printre frunzele leandrilor albi.
Și, dintre magnoliile unui apus întârziat,
Pasărea lui Stravinski e eliberată
În văzduhul de un portocaliu însângerat al Monsarazului.
Os telhados de Monsaraz [4]
Sou a memória dos telhados
Quem se deitam acima do Monsaraz,
Uma sombra miedificada[5]...
Que se põe-alonganda em-afastamento do-aldeia morado[6].
Dos pequenos pedaços de telhas queimadas de sol por muito tempo,
À distância do horizonte, em cima de outeiros ondaidos[7],
Se elevam erradios telhados
Com vidraças sedentes de ar perolado.
Quando sobre os telhados de Monsaraz,
O sol que pôe cerra dentro dele-a luz,
Como as pétalas de nenúfares quem encerram dentro delas o Amarelo,
Nas muros brancos dançam as sombras de milhares de oleandros, milhares de oleandros...
Monsaraz! [...]
Monsaraz! Você é um mágico sonho
Dos árvores de pôres[8] do sol nunca-vistos
E dos oleandros quem se estrebucham e sempre florescem em Branco,
Com brancas pétalas quem murmuriam uma magia
Infinito.
Nos telhados espalhados,
Acima das telhas avermelhadas quem vestem o ar diáfano
De morado Octubre,
Fernando Pessoa teria tomado um café ao lado dos gatos vagando-no
Nos telhados azuis de silenciosos.
Monsaraz de um morado Octubre!
Das sombras de suas oleandros brancos nascem silhuetas de galhos e folhas
O quem tremem no brisa dos sons
De um Tempo hipnotizado.
Monsaraz é o «além[9]»
Dos outeiros quem se estendem, desaparecem nas marmoreimento do horizonte,
Dos oleandros brancos quem choram as margem de seda do dia,
Quando Outubro desaparece sobre o Tempo morado.
Monsaraz [...]
Se ouve-à distância de teus telhados um violino alado:
“Além, além”, atraverssa o coração das árvores quem se agitam e forfolham incessante,
Sacudindo seus folhas murmuriando ireconciliadas “O Tempo está aqui!”, “O Tempo está aqui!”.
Todas as pedazinhas das telhas reunidas juntas
Pavimentam os aléias de um Tempo desfileirado[10] entre as folhas dos oleandros brancos.
E, entre as magnólias de um pôr do sol atrasado,
E o pássaro de Stravinsky é deixanda
No ar de um alaranjado sangrento do Monsaraz.
Sou a memória dos telhados
Quem se deitam acima do Monsaraz,
Uma sombra miedificada[5]...
Que se põe-alonganda em-afastamento do-aldeia morado[6].
Dos pequenos pedaços de telhas queimadas de sol por muito tempo,
À distância do horizonte, em cima de outeiros ondaidos[7],
Se elevam erradios telhados
Com vidraças sedentes de ar perolado.
Quando sobre os telhados de Monsaraz,
O sol que pôe cerra dentro dele-a luz,
Como as pétalas de nenúfares quem encerram dentro delas o Amarelo,
Nas muros brancos dançam as sombras de milhares de oleandros, milhares de oleandros...
Monsaraz! [...]
Monsaraz! Você é um mágico sonho
Dos árvores de pôres[8] do sol nunca-vistos
E dos oleandros quem se estrebucham e sempre florescem em Branco,
Com brancas pétalas quem murmuriam uma magia
Infinito.
Nos telhados espalhados,
Acima das telhas avermelhadas quem vestem o ar diáfano
De morado Octubre,
Fernando Pessoa teria tomado um café ao lado dos gatos vagando-no
Nos telhados azuis de silenciosos.
Monsaraz de um morado Octubre!
Das sombras de suas oleandros brancos nascem silhuetas de galhos e folhas
O quem tremem no brisa dos sons
De um Tempo hipnotizado.
Monsaraz é o «além[9]»
Dos outeiros quem se estendem, desaparecem nas marmoreimento do horizonte,
Dos oleandros brancos quem choram as margem de seda do dia,
Quando Outubro desaparece sobre o Tempo morado.
Monsaraz [...]
Se ouve-à distância de teus telhados um violino alado:
“Além, além”, atraverssa o coração das árvores quem se agitam e forfolham incessante,
Sacudindo seus folhas murmuriando ireconciliadas “O Tempo está aqui!”, “O Tempo está aqui!”.
Todas as pedazinhas das telhas reunidas juntas
Pavimentam os aléias de um Tempo desfileirado[10] entre as folhas dos oleandros brancos.
E, entre as magnólias de um pôr do sol atrasado,
E o pássaro de Stravinsky é deixanda
No ar de um alaranjado sangrento do Monsaraz.
[1] “Miedificada”, din limba spaniolă, ceva „care este impregnat de teamă”.
[2] “Morado”, din limba spaniolă, „mov, violet”. Termenul este folosit cu intenția unei trimiteri la atmosfera unei ambianțe create de muzica de tango. Din opțiuni estetice și de muzicalitate interioară, menținem refrenul în limba spaniolă de morado Octubre (trad. n. Octombrie mov) și în versiunea poemului tradus, mai jos, în limba portugheză.
[3] “Além”, lb. portugheză, „dincolo de” este o locuțiune prepozițională cu valoare temporalizată ce arată, din punct de vedere filosofic, o defalcare între timpul din planul metafizic și timpul din planul ontologic. În structuri precum „Monsaraz e além[4]-ul/Colinelor ce se-ntind, dispar către-nmărmurirea orizontului/”, intenția este aceea ca locuțiunea prepozițională să primească și o valoare substantivizată, prin adăugarea articolului hotărât, din opțiuni ce țin de crearea unui limbaj filosofic-metaforizator.
[4] Traducerea literară în limba portugheză îmi aparține. // A tradução literária em Português me pertençe.
[5] “Miedificada”, em Espanhol, algo “que está impregnado de muito medo”.
[6] “Morado”, em Espanhol, “malva”. O termo está usado com a intenção de designar à atmosfera de um ambiente criado pela música de tango. Das opções estéticas e da musicalidade interior, mantemos o refrão em Espanhol de morado Octubre (trad. malva Outubro) e na versão do poesia traduzida em Português.
[7] Echivalentul literar, în limba portugheză, pentru cuvântul/adjectivul românesc „vălurit”, care designează ceva asemănător suprafeței unei ape pline de valuri, ar fi “ondaidos”, derivat din substantivul “onda” care, în limba portugheză semnifică „val”. “Ondaidos” este valoarea adjectivală obținută prin derivare pentru a denumi starea de vălurire. De asemenea, ar fi putut fi folosită și sintagma de “outeiros acenouidos”, pentru a desemna dealurile „vălurite” [“aceno” – s.m., lb. portugheză, „val”]. // O equivalente literário, em Português, da palavra/adjetivo Romeno „vălurit”, que designa algo semelhante à superfície de uma água cheia de ondas, seria “ondaidos”, derivado do substantivo “onda”. “Ondaidos” é o valor adjetival obtido por derivação para denotar o estado da ondaimento. Também, poderia ter ser usada à sintagma de “outeiros acenouidos”, para designar as colinas/ouiteiros „ondaidos” [“aceno” – s.m., Português, sinônimo para “onda”].
[8] “Pôr do sol” (forma singular), “pores do sol (forma plural)”.
[9] “Além” é uma locução prepositiva com valor temporal que mostra, do ponto de vista filosófico, uma ruptura entre o tempo do plano metafísico e o tempo do plano ontológico. Em estruturas como “Monsaraz é o «além»/Dos outeiros quem se estendem, desaparecem nas marmoreimento do horizonte/”, a intenção é de que a locução prepositiva receber um valor substantivado, adicionando o artigo definido, para criar uma linguagem filosófico-metaforizante.
[10] Același fenomen lingvistic se petrece și asupra cuvântului „deșirat”; traducerea mai apropiată, în portugheză, ar fi “desfileirado”, derivat din substantivul “fileira” care înseamnă „șir”, iar “fio”, „fir”. Un alt echivalent al metaforei „Timp deșirat” ar putea fi “Tempo desmarrado”, pentru că “desmarrado” desemnează contextual desprinderea unor mărgele de pe un fir de ață, exact ceea ce autorul dorea să exprime prin intermediul metaforei „Timp deșirat”. // O mesmo fenômeno linguístico ocorre na palavra Romena „deșirat”; a tradução mais próxima, em Português, seria “desfileirado”, derivado do substantivo “fileira” o de substantivo “fio”. Outro equivalente da metáfora romena „Timp deșirat” poderia ser “Tempo desmarrado”, porque 'desmarrado' se refere contextualmente ao desprendimento de pérolas de um fio, exatamente o que o autor queria expressar por meio da metáfora „Timp deșirat”.
Sursologie:
(Explicațiile lingvistice aparțin autoarei)
*** Fuentes, Sinda López; Frankenberg-Garcia, Ana; Newstead, Helen; Dicionário Oxford de Português, Oxford University Press, Oxford, 2015.
*** Mocanu, Pavel, Dicționar român-portughez, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981.
*** Oxford Essential Portuguese Dictionary, (coord.) de John Whitlam, Lia Carreia Raitt et. al., a 2-a ediție, Oxford University Press, Oxford, 2012.
Citește mai multe poezii aici: Maria-Roxana Bischin
Copyright © 2021 Maria-Roxana Bischin
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.