ANGI MELANIA CRISTEA - POEME PE DN1

Angi Melania Cristea - Poeme pe DN1 (editura Neuma, Cluj, 2021): Poate că va veni o vreme când vom evada cu toții în spațiul extins și fără granițe al imaginației poetice, dându-i coerența unei lumi în ființă, ori poate doar atunci drumurile noastre vor fi retrase din memoria celor rămași să povestească și altora despre cei care ne-au așteptat o viață la capătul lor. Uneori prea târziu, alteori oscilând între aventura lirică ce include adevărurile vieții și descoperirile acestui exces al aventurii spirituale cu revelațiile ei, ne vom mișca continuu, odată cu poetul (prins în jocul ascuns al gândirii), între cele două fațete ale lumii interioare și exterioare dintr-un spațiu poetic dominant imagistic, reflexiv, ori discursiv. Alții ne vor aștepta la capătul călătoriei noastre pentru a afla, în planul scăpat de conștient și trecut în libertatea unei călătorii lirice, în proiecții onirice, ca toate cele găsite într-un poem să și dea posibilitatea de a începe o nouă viață. Facem această călătorie (capabilă să teleporteze și cititorul, în „lumea cu odiseea ei plană”) cu poeta Angi Melania Cristea și recentul ei volum de poezie Poeme pe DN1 (apărut la ed. Neuma, 2021), în spațiul extins al unor trăiri epice într-un puzzle de emoții, pentru a ne explica (structurat în secvențe) extensiile misterioase ale numerelor, agățându-ne de un fir nodal locuit de un ochi suprarealist și abstract, ce ne va deschide și poarta unor trăiri halucinante, or a unor senzații ce stau sub semnul generos al poeziei și care i s-au fixat nepieritor în memorie. (…) Poezia sa are tangenţe cu pictura şi tabloul suprarealist al filmului gândit de Hitchcock. Mesajele cifrate şi recepţionate ca de „pe planeta micului Prinț”, ne dau senzaţia acelui gând prins prizonier într-un labirint tare încâlcit. Iar când „drumul se bifurcă în poezie”, o găsim răscolind printre amintiri, prin acest labirint al vieții, pentru a se salva din acest puzzle de emoții „cu infinite love”. (extrase din recenzia “Trăiri epice într-un puzzle de emoții” semnată de scriitorul Tudor Cicu)

Ochi de îngeri

suntem atât de săraci încât pietrele ne sar de sub pași nefirești de albe rotunde
avem traiectoria umbrei mereu aplecați
peste un dom imaginar
mă tocmesc cu tine suflet al meu răsfirat
peste mare lumea asta cu neputințe
îmi pare a locui intr-un singur veac singuratic de mare
mi-e dor de apusuri roșcate de ochii îngerilor pirogravați pe stâlpi de biserici
de niște dimineți cu iarba udă
de iubiri înspicate fir cu fir de toamne care tușesc efemer

dacă lumea este o simplă piatră filosofală
noi de ce am fi mai săraci în secunde?
traiectoria noastră nu poate fi decât zbor de cuvinte/pendula lumii rătăcită pe un munte sărat/
avalanșă de îngeri cu ochii scoși din orbite
ne rotim precum caii de la Letea între cer și pământ
muți pe un ostrov inundat săraci ai lumii de pe uscat până când?

Incizie

dragul meu cel care inspiri dioxid pe o planetă de dinozauri
ce tund iarba
nu trăi agățat de frânghii!
azi esti sus pe parapeții lumii dar
sufletul îți este ghemuit într-o cavernă
unde aerul scuipă precum șerpii peste orizont
adună secundele ce se automutilează
și împarte-le cu femeia care și-a pus silicon la ultimul bypass
dar îți ridică rata de supraviețuire
printr-o dragoste scurtă ca o incizie

timpul este acum doar o șenilă plină cu explozibil
de aceea încearcă să stingi stele pătrate doar de pe scara luminatorului
dar nu atinge cu piciorul fitilul lui Dumnezeu
morțile vin ca la cinema în trei D sub avalanșa de ninsori simulate

Semafor

orașul s-a chircit ca o strigă cu pupile galbene în noaptea asta
se strâng tomberoanele miroase a cai nepieptănați a dovleci copți
ploaia a spălat centrul vechi unde oamenii străzii încălzesc pe trotuar
suflete străvezii
viața e un semafor verde de pe care se scurg stropi de benzină
cu care poți aprinde comete peste cartiere
în diminețile când în parcări miroase a urină

hai sa îl împuscăm pe teddy bear urlă mulțimea de pe străzi lăturalnice
moartea în oraș este descojită ca mestecenii
toamna
iar iubirile mormăie fantomatic de pe acoperișul caselor
prinse în plasa
unui timp lycantrop

Orașul-capuccino

anul acesta ploile de vară trâmbițează ca un cocoș
cum deschizi fereastra ferigi uriașe îți invadează spațiul și cresc
până în ultimul cetrimetru locuit
altfel încât ai impresia că sufletul
s-a transformat într-un bolovăniș
ce te târăște contra curentului
iar tu nu mai poți smulge liniștea buruienoasă
din pavajul străzilor

te tot lași aruncat de rafale pe cimentul orașului-capuccino și vezi
toate mizeriile vieții cum flutură
ploaia asta parcă este dusă cu pluta
trage de copertina blocurilor kaki cu ghearele lungi de zmeie a universului

eu strivesc țânțarul insomniac care bântuie nopțile
și bâzăitul lui umple valizele supraponderale
insinuîndu-se în acea porta-voce
ce #nuepesilentiosniciodata
și o iei într-o călătorie dincolo de zidurile minții tale
lecturi publice

citesc despre cai ce agonizează pe câmpuri despre felul meu năvalnic
de a iubi este amiază iar toamna s-a înșurubat în pământ ca o nalbă
din paginile cărților se scurg ploi acide peste vocile violet ale poeziei

citesc despre arbori înfipți în asfalt despre canicula
care se lasă peste câinii urbei despre o mie de păuni sau o mie de crabi
bombe detonate victime postseism joaca de-a politica mări desalinizate

în timpul acestor lecturi am ajuns să iubesc
bucățile de meteorit care se împrăștie
din cuvânt
citește! îmi spune îngerul cu sandale roz
lumea este un circuit unde viteza trebuie redusă

Autoizolare

vorbeam secunde întregi despre licurici
și alte minuni
apa care îmi șiroia pe piept se zvârcolea apoi
pe pietrele încinse pe sub brazi înalți
și tocmai când mă sărutai atât de profund
apa aceea se transforma într-o zăpadă nesfârșită
încât nici un om nu o putea curăța de pe
tălpi
și așa călcai timid apoi prăpăstios
peste acoperișul lumii opulent

tu dragoste de trei mii de like-uri
poți să îți amintești nopțile acelea teribile
când ne vedeam corpul fosforescent
luminând propria noastră lehamite
imperfecțiunea clipei/doar tu zen/
îmi adunai emoțiile eterice în pumn
și dezinvolt mă mângâiai pe toată lungimea firului de păr
iar eu ca o cascadă urlătoare mă prăvăleam
lângă tăcerile tale
cu o candoare de trunchi de copac
peste care nu a trecut magma universului

te vedeam cu ochi de neînchipuit
mai frumos ca orice vietate
ascuns lângă un pasaj precum Pablo Escobar
gata să riști să rămâi cuvânt/necuvânt
pulbere albă sentimente nelocuite
iar eu mă autoizolam într-un vacarm de nedescris

Citește aici mai multe poezii și profilul autoarei: Angela Melania Cristea
Blog personal: Angi Melania Cristea

Copyright © 2021 Angela Melania Cristea
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.