Și oamenii…
În alb și negru caii trec pe pod,
nu-i zi, nu-i noapte în căruțe mici,
sub scânduri, fânul se visează bici,
să-i ardă lumii nările de glod.
Bucăți de aer s-au făcut granit
și s-au topit în ochii fără vis,
în lung de drum, nimicul s-a deschis –
sub coviltire, timpul s-a oprit.
Au frâie caii, nu mai știu de zbor,
asfaltul le-a urcat până la șei.
E greu pământul, îngerii sunt grei,
și oamenii tot cad din cerul lor.
În tine
Și te întorci în tine ca un soldat rănit
de-atâtea anotimpuri albastre de femeie,
ți s-a lipit de umeri tot somnul nedormit
în care miezul nopții a scormonit tranșee.
În mijlocul de suflet ți-a răsărit ceva
ca un adânc de munte cu sarea înghețată;
ai vrea să crezi că nimeni n-a mai iubit așa
și pentru nimeni vara n-a mai murit vreodată.
Ai pus cândva urechea pe sânul ei cel stâng
s-auzi cum trece timpul cu ore de femeie.
Azi calendarul tace și orele te strâng,
și te întorci în tine ca-n ultima tranșee.
Și te întorci în tine ca un soldat rănit
de-atâtea anotimpuri albastre de femeie,
ți s-a lipit de umeri tot somnul nedormit
în care miezul nopții a scormonit tranșee.
În mijlocul de suflet ți-a răsărit ceva
ca un adânc de munte cu sarea înghețată;
ai vrea să crezi că nimeni n-a mai iubit așa
și pentru nimeni vara n-a mai murit vreodată.
Ai pus cândva urechea pe sânul ei cel stâng
s-auzi cum trece timpul cu ore de femeie.
Azi calendarul tace și orele te strâng,
și te întorci în tine ca-n ultima tranșee.
Mai pune-ți un suflet
Trec păsări de iarnă spre marginea serii,
cruci negre cu aripi înfipte în cer,
nu vor să se-așeze, pământu-i stingher,
nu știe să-și vindece umbrele verii.
Livada scrâșnește din dinții de gheață,
visează că sfinții copacilor cad,
în case Crăciunul mai doarme sub brad,
copiii au urme de îngeri pe față.
Se-aude ninsoarea târzie cum vine,
cum bate la ușă, deschide-i acum,
mai pune-ți o haină, mai pune-ți un drum,
mai pune-ți un suflet și ia-mă cu tine.
Trec păsări de iarnă spre marginea serii,
cruci negre cu aripi înfipte în cer,
nu vor să se-așeze, pământu-i stingher,
nu știe să-și vindece umbrele verii.
Livada scrâșnește din dinții de gheață,
visează că sfinții copacilor cad,
în case Crăciunul mai doarme sub brad,
copiii au urme de îngeri pe față.
Se-aude ninsoarea târzie cum vine,
cum bate la ușă, deschide-i acum,
mai pune-ți o haină, mai pune-ți un drum,
mai pune-ți un suflet și ia-mă cu tine.
Poezie naivă
Și-a desenat în palmă palma ta
să i se pară că o ții de mână
chiar și atunci când n-o să mai rămână
din anotimpul vostru decât ea.
Ți-a spus „mi-e dor”, tu nu i-ai spus nimic -
atunci a început o toamnă mare
și frunzele s-au scuturat de soare
și s-a făcut pământul foarte mic.
Și-a pus pe suflet lacăt fără chei,
albastru ca o noapte pe zăpadă,
să nu mai poată timpul tău să vadă
că palma ta e tot în palma ei.
Și-a desenat în palmă palma ta
să i se pară că o ții de mână
chiar și atunci când n-o să mai rămână
din anotimpul vostru decât ea.
Ți-a spus „mi-e dor”, tu nu i-ai spus nimic -
atunci a început o toamnă mare
și frunzele s-au scuturat de soare
și s-a făcut pământul foarte mic.
Și-a pus pe suflet lacăt fără chei,
albastru ca o noapte pe zăpadă,
să nu mai poată timpul tău să vadă
că palma ta e tot în palma ei.
Du-te, suflete, și bea păduri
Du-te, suflete, și bea păduri,
nu te mai lovi în colți de stâncă,
fă-te nor și-nvață-te să furi
ploile de mai neplânse încă.
Ai păscut în lanuri de pustiu
petice de buruieni străine
până te-ai făcut și tu neviu
și, de foame, ai mușcat din tine.
Vine iarna, lasă-te să ningi
cu miros de foc încins în munte,
pune-ți cer pe ochi, să nu te stingi
când te-arunci în râuri fără punte.
Te mai desfrunzește câte-un dor
și te-mpinge dezbrăcat în mare
să te prindă scoici în casa lor
și să-ți spele rănile cu sare.
Nu mai știi cum să te rupi din ham
și să-ți vindeci frunzele uscate –
du-te, suflete, cât te mai am,
bea păduri și spală-te de toate.
Premii:
Participare la volume colective:
Du-te, suflete, și bea păduri,
nu te mai lovi în colți de stâncă,
fă-te nor și-nvață-te să furi
ploile de mai neplânse încă.
Ai păscut în lanuri de pustiu
petice de buruieni străine
până te-ai făcut și tu neviu
și, de foame, ai mușcat din tine.
Vine iarna, lasă-te să ningi
cu miros de foc încins în munte,
pune-ți cer pe ochi, să nu te stingi
când te-arunci în râuri fără punte.
Te mai desfrunzește câte-un dor
și te-mpinge dezbrăcat în mare
să te prindă scoici în casa lor
și să-ți spele rănile cu sare.
Nu mai știi cum să te rupi din ham
și să-ți vindeci frunzele uscate –
du-te, suflete, cât te mai am,
bea păduri și spală-te de toate.
Mihaela Hură (n. 16 aprilie 1971, Darabani, Botoșani): Absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și a cursurilor de Masterat în Comunicare și Relații Publice. Este profesor de limba și literatura română la Colegiul Național „Grigore Ghica” din Dorohoi. Colaboratoare a portalului Literatură Copii, condus de scriitorul Petre Crăciun (începând din luna mai 2014), Redactor-șef al portalului Literatură Copii (începând din luna februarie 2015) și corector la Editura Libris (actualmente Editura Creator, Brașov, din 2018). Mihaela Hură a publicat versuri în revistele literare Singur, Sintagme literare și în Revista de Cultură Universală Regatul cuvântului.
Premii:
Premiul I (la Festivalul-concurs de poezie „Emandiana”, ed. I)
Premiul Teatrului „Luceafărul” pentru Copii și Tineret din Iași (la Concursul Național „Ion Creangă” de Creație Literară, 2016)
Participare la volume colective:
Doisprezece (îngrijită de George Tei, Editura Topoexim, București, 2015)
Poveștile de la Bojdeucă (vol. XVIII, Editura Muzeelor Literare, Iași, 2016)
coronaJurnal. Gânduri din izolare (îngrijită de Petre Crăciun, Editura Zorio, București, 2021)
Volume publicate:
Cu stele în buzunar (poezie pentru copii, Editura Zorio, București, 2014)
Hai să-ți povestesc și ție! (poezie pentru copii, Editura Zorio, București, 2017)
În sertare, timpul (poezie, Editura Libris, Brașov, 2019)
Copyright © 2021 Mihaela Hură
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.