o piatră care se rotogolește
se spune că o piatră
care se rostogolește
nu prinde mușchi.
dar eu
vreau să prind mușchi,
să fiu acoperit de viață
și de ramura de copac.
vreau să mă împiedic
pe pământul fertil
și vreau să nu mai alunec
sub un cer limpede
și sub ramura de copac.
și vreau un mușuroi de furnici
în inima mea,
care s-o țină vie
și să ducă mereu bucăți din ea
în pământul fertil
în care a prins rădăcini
ramura de copac.
mânia dintre Ierusalim și Ierihon
ce chestie,
nu știam că mânia are limite,
că trenul ei deraiază
când constați decesul pacientului
și în spital
e mereu ora 04:02.
demonul mâniei
are șapca de conductor,
uniforma iadului
și se crede stăpân,
ca orice demon care se respectă
la ora 04:02.
dar balanța puterii e ciudată
în clinicile Covid,
oamenii pot muri dintr-o dată
și demonii pot fi răsturnați spontan
fiindcă eu sunt mânia
la ora 04:02
și eu mă opresc,
fir-ai al dracului
când trebuie să spun unei familii
că nu mai are mamă,
când nu pot să tratez pacienți,
când legi stupide
cer cuvinte stupide,
când bolnavii tușesc
arzând uitați de zile
și, aparent, de Dumnezeu
când timpul înghite timpul
la ora 04:02.
eu mă opresc.
eu mă opresc.
fiindcă la plinirea vremii
se va face ora 06:05
și mi se va da să mărturisesc familiei
cele ce le-am văzut,
să le leg rănile,
turnând pe ele untdelemn și vin,
punându-i pe dobitocul meu
la ora 06:05,
fiindcă sunt samarinean,
necredincios,
crud și aspru,
și asta trebuie să fac
când vreau să vărs sânge
la ora 06:05,
ne-fiu din poporul lui Dumnezeu
la ora 06:05,
păcătos și necurat
la ora 06:05.
așa că la răsărit
nu vreau să fiu samarinean
și nu vreau să știu
cine e aproapele meu,
dar mi se dă
să fiu și să știu acestea
înainte de a merge mai departe
între Ierusalim și Ierihon,
în pustia spitalului
de la ora 04:02,
de la ora 06:05
și de la ora ce va să vie
când voi fi reprimit
în sânul lui Avraam,
în veșnica limită
a mâniei.
ce chestie,
nu știam că mânia are limite,
că trenul ei deraiază
când constați decesul pacientului
și în spital
e mereu ora 04:02.
demonul mâniei
are șapca de conductor,
uniforma iadului
și se crede stăpân,
ca orice demon care se respectă
la ora 04:02.
dar balanța puterii e ciudată
în clinicile Covid,
oamenii pot muri dintr-o dată
și demonii pot fi răsturnați spontan
fiindcă eu sunt mânia
la ora 04:02
și eu mă opresc,
fir-ai al dracului
când trebuie să spun unei familii
că nu mai are mamă,
când nu pot să tratez pacienți,
când legi stupide
cer cuvinte stupide,
când bolnavii tușesc
arzând uitați de zile
și, aparent, de Dumnezeu
când timpul înghite timpul
la ora 04:02.
eu mă opresc.
eu mă opresc.
fiindcă la plinirea vremii
se va face ora 06:05
și mi se va da să mărturisesc familiei
cele ce le-am văzut,
să le leg rănile,
turnând pe ele untdelemn și vin,
punându-i pe dobitocul meu
la ora 06:05,
fiindcă sunt samarinean,
necredincios,
crud și aspru,
și asta trebuie să fac
când vreau să vărs sânge
la ora 06:05,
ne-fiu din poporul lui Dumnezeu
la ora 06:05,
păcătos și necurat
la ora 06:05.
așa că la răsărit
nu vreau să fiu samarinean
și nu vreau să știu
cine e aproapele meu,
dar mi se dă
să fiu și să știu acestea
înainte de a merge mai departe
între Ierusalim și Ierihon,
în pustia spitalului
de la ora 04:02,
de la ora 06:05
și de la ora ce va să vie
când voi fi reprimit
în sânul lui Avraam,
în veșnica limită
a mâniei.
(terrorist blues 4) violență și identitate - șarpele casei
presupun că devii bărbat pe neașteptate,
pe măsură ce lepezi treptat
fricile și mâniile de dinainte,
lepadând pielea
care nu te mai încape.
ești o reptilă a timpului,
încălzită și maturizată
la lumina viitorului
și căldura din brațele
celor pentru care ai face orice
ca să împărtășiți acel viitor.
prosperi în căldura aia.
și mergi mereu către ea,
deși uneori, colțurile pielii vechi,
agățate în stâncile de pe drum,
te țin în spate,
încetinindu-ți mersul.
ăla e secretul,
așa le dezlipești.
presupun că devii bărbat
când înveți ceva din dezlipirile astea
și dai jos treptat pielea veche,
învățând că n-ai nevoie de ea,
ci doar de căldură.
ești o reptilă a violenței și identității,
și înveți să iubești fără teamă,
în pielea cea nouă,
care te încape mai bine
și care te lasă
să îmbrățișezi căldura.
ești un șarpe al casei,
și copiii se vor juca cu tine,
râzând fericiți,
și tu o să sâsâi a mulțumire.
presupun că devii bărbat
când afli cum să aperi ce iubești
cu grație.
presupun că devii bărbat pe neașteptate,
pe măsură ce lepezi treptat
fricile și mâniile de dinainte,
lepadând pielea
care nu te mai încape.
ești o reptilă a timpului,
încălzită și maturizată
la lumina viitorului
și căldura din brațele
celor pentru care ai face orice
ca să împărtășiți acel viitor.
prosperi în căldura aia.
și mergi mereu către ea,
deși uneori, colțurile pielii vechi,
agățate în stâncile de pe drum,
te țin în spate,
încetinindu-ți mersul.
ăla e secretul,
așa le dezlipești.
presupun că devii bărbat
când înveți ceva din dezlipirile astea
și dai jos treptat pielea veche,
învățând că n-ai nevoie de ea,
ci doar de căldură.
ești o reptilă a violenței și identității,
și înveți să iubești fără teamă,
în pielea cea nouă,
care te încape mai bine
și care te lasă
să îmbrățișezi căldura.
ești un șarpe al casei,
și copiii se vor juca cu tine,
râzând fericiți,
și tu o să sâsâi a mulțumire.
presupun că devii bărbat
când afli cum să aperi ce iubești
cu grație.
(notă explicativă 7) punk - spiritul lui Arici
sunt nocturn ca un arici
care îl îmbrățișează și sărută
pe Diogene
și pleacă în căutarea insectelor
dintr-un butoi sigur
în agora aglomerată și mincinoasă.
sunt curios ca un arici
care răstoarnă marginile
spatiilor definite de tine
căutând viermi sau insecte
care sa îl hrănească,
în timp ce judecătorii morali
sunt scârbiți de dieta lui
în timp ce Arici
continuă să caute hrană.
sunt ghem ca un arici
în fața dubelor lor MAI,
când instinctul îmi spune
când să îmi ridic țepii
în fața orbilor cu picioare puternice
și a luminilor ciudate din pavaj,
când nu pricep lumea lor
străină.
sunt cel ce este,
a fost și va fi mereu,
dorința de a ști
și morocănoșenia de dimineață,
opoziție firească la adresa lumii,
permanența spiritului
care se încăpățânează
să nu piară
și voia de a ști
când Misfits te-a ținut în viață,
mirosul binecuvântat și văzul
plin de temeri,
sunt căutarea cu nasul și urechea,
Arici mă umple,
sunt șamanul ultimelor zile.
și o să râdem cu toții la final,
la Ultima Glumă
când toți vor cădea cu fruntea
în țărână
și noi vom ști vizuinile
unde vom fi liberi
și ei vor cădea mereu
printre pietrele cubice
ale orașului lor
și nu vor ști cum un butoi
sau o batjocură
i-ar fi ferit de sfârșitul lumii,
de ce trăim în umbre și foame,
în gunoi și ghetele gărzilor.
de ce noi, cei de la margine,
vom avea o vizuină
la finalul tuturor.
Kitab al-Azif (Cartea Celui ce se Apropie) (mini-volum de poezie, editura Berg, 2018)
Pregătiri pentru spovedanie (povești scurte, editura Berg, 2018)
Risus Sardonicus (povești scurte, editura Berg, 2018)
sunt nocturn ca un arici
care îl îmbrățișează și sărută
pe Diogene
și pleacă în căutarea insectelor
dintr-un butoi sigur
în agora aglomerată și mincinoasă.
sunt curios ca un arici
care răstoarnă marginile
spatiilor definite de tine
căutând viermi sau insecte
care sa îl hrănească,
în timp ce judecătorii morali
sunt scârbiți de dieta lui
în timp ce Arici
continuă să caute hrană.
sunt ghem ca un arici
în fața dubelor lor MAI,
când instinctul îmi spune
când să îmi ridic țepii
în fața orbilor cu picioare puternice
și a luminilor ciudate din pavaj,
când nu pricep lumea lor
străină.
sunt cel ce este,
a fost și va fi mereu,
dorința de a ști
și morocănoșenia de dimineață,
opoziție firească la adresa lumii,
permanența spiritului
care se încăpățânează
să nu piară
și voia de a ști
când Misfits te-a ținut în viață,
mirosul binecuvântat și văzul
plin de temeri,
sunt căutarea cu nasul și urechea,
Arici mă umple,
sunt șamanul ultimelor zile.
și o să râdem cu toții la final,
la Ultima Glumă
când toți vor cădea cu fruntea
în țărână
și noi vom ști vizuinile
unde vom fi liberi
și ei vor cădea mereu
printre pietrele cubice
ale orașului lor
și nu vor ști cum un butoi
sau o batjocură
i-ar fi ferit de sfârșitul lumii,
de ce trăim în umbre și foame,
în gunoi și ghetele gărzilor.
de ce noi, cei de la margine,
vom avea o vizuină
la finalul tuturor.
Horia Marchean (n. 1992, Brașov): Absolvent al Colegiului Național „Emil Racoviță” din Brașov și al Facultății de Medicină a Universității „Transilvania” din Brașov. Începe să scrie la 14 ani, influențat de Lovecraft, Barker și Herbert, în principiu proză scurtă. Scrie poezie începănd din timpul studiilor universitare, alternând rareori cu proza scurtă sau cu articole pe tema psihiatriei culturale sau sociale. Tematic, tratează idei religioase, filosofice și politice. A publicat în revistele literare Saeculum (nr. 1 /43 din 2017, un grupaj de 8 poezii: 21:22:21, Nihil, empirism voudou, osiris, mai mic, Brașov, noaptea, case văzute din depărtare și în derâdere și nr. 1 /45 din 2018, articolul Schizofrenia între patologie și mass-media) și Banchetul (anul V, nr. 52-53-54, aprilie-mai-iunie, 2020, grupajul de poezii: fără metaforă / Caligula 2, cântecul unui lup vânat, cântecul unui lup rămas în viață, ave satanas!, în pustie / îndoială pentru un țap).
Volume de publicate:
Altera Pars (poezie, editura Berg, București, 2018)Kitab al-Azif (Cartea Celui ce se Apropie) (mini-volum de poezie, editura Berg, 2018)
Pregătiri pentru spovedanie (povești scurte, editura Berg, 2018)
Risus Sardonicus (povești scurte, editura Berg, 2018)
Volume în curs de publicare:
Parte Nostra (editura Eikon) și un al treilea volum de poezie, fără titlu definitiv.
Parte Nostra (editura Eikon) și un al treilea volum de poezie, fără titlu definitiv.
Copyright © 2021 Horia Marchean
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.