Dragă S.
gheara din piept nu înceta să mă strângă
cearcănele din jurul ochilor se întindeau ca un cer înnorat
deasupra ochilor plonjau elicele unor elicoptere
am sunat la 999, așteptând salvarea
cu resemnarea unui bolnav ale cărui gesturi sunt inutile
15 minute mai târziu, un paramedic își făcuse loc prin mormanul de cărți
cu bocancii murdari călcând ba peste un Heidegger, ba peste Anni Ernaux
din trusă ieșeau tot felul de minunății menite să îți prelungească viața
cu ochii învârtindu-se într-o încăpere cu iz livresc, pe tonalități de jazz
paramedicul părea că pășise pe oaltă planetă
unde nu există apă, oxigen, ci doar radiații ciudate venind din raftul cu Dostoevsky
atunci întrebările lui m-au luat prin surprindere
- câți ani am, de unde vin, cu ce mă ocup
- sunt eu oare îngrijorată și dacă da, de ce?
- ce activități neobișnuite am făcut recent?
da, astăzi m-am îngrijorat cu 2% mai mult decât ieri
viața mea e o cursă de mașini în care eu sunt o roată defectă
mă voi stinge deschizând o ușă dincolo de care nimeni nu știe ce e
da, am fumat mult
m-am plimbat pe străzile Londrei și am băut
în Camden Town și Soho
într-o gloată de oameni transparenți, executând gesturi ample, confuze,
pașii mei s-au ridicat deasupra pământului
pe ritmul unui tango românesc.
acum, amnezia și gheara din piept mă trag în mlaștină
casa. bărbatul. mirosul lucrurilor. totul a devenit brusc
de neînțeles, îndepărtat, greoi.
și aș vrea să plec, doar să plec. într-o încăpere unde nimeni nu și-a lăsat amprenta
ca o pagină proaspăt tipărită pe care să scriu și să scriu și să scriu
atunci dragă S., paramedicul m-a privit înțelegător și mi-a recomandat
vitamina D, mult sport și paracetamol.
strecurându-se afară tot mai departe și mai departe și mai departe
25 Mai - o zi obișnuită
Era o zi obișnuită
Buburuze în așternutul nostru
Îmbrățișările timide de frică să nu le strivim
Darling, dragostea nu strivește niciodată, zici
Nu știe de frică
Nu obosește
Nu spune “nu pot”
Nu caută alibiuri
Nu se ascunde în costumul de scafandru
Nu înoată în paharul cu apă și spune că
a cunoscut marea
Nu rostește: „dacă/ mai târziu/ cândva/ poate”
Nu spune NU.
Dragostea e o pasăre vânată ce în căderea ei
aduce cu ea cerul
ploaia fierbinte
turla bisericilor rusești
apusul și pielea
pe care s-au alungit gleznele reci
Era o zi obișnuită când mi-ai zis
Dumnezeu nu poate fi decât un monstru
Știai că unele insecte
nu se pot reproduce decât în ochii unor copii?
Cine a conceput aceste creaturi care își depun ouăle în ochii copiilor?
Tot așa cum nu poți cuprinde lumina, dragostea trece prin mine
fulgerător.
M-am întors. Cu dependența celui ce zice
„Asta e ultima țigară”
Așteaptă-mă într-un loc pustiu și îndepărtat
E o zi obișnuită.
Dragă S,
Nu știu cum să încep această scrisoare
Mă doare carnea, îmi alunecă de pe corp ca mătasea.
Ghemuită pe un pat dublu
Aștept.
Nu sufăr.
Nu răspund la mesaje.
Ies rar din casă.
Claxonul insistent al mașinilor mă lasă indiferentă.
Îmi fac selfie-uri cu mâinile încrucișate pe piept și ochii închiși.
Ascult Nick Cave. Mă încrunt în oglindă.
Privesc emisiuni stupide cu umor. Nu râd.
Ascult râsetele lor cu seriozitate, le analizez fiecare hohot.
Gesturile mele sunt banale.
Îmi pun alarme la fiecare două ore pentru a mă trezi din reverie.
Dansez tango îmbrățișând pereții.
Scriu poeme pe telefon și mă gândesc să le donez.
Mă gândesc la tine. S. vine de la sirop și de la singurătate.
Scriu. Scriu fără pretenții, în gol.
Îmi este foame. Nu mănânc din principiu.
Îmi simt stomacul zvârcolindu-se tot mai intens.
Îi ascult durerea și îl compătimesc.
E dependent de voința mea.
Suferința stomacului meu nu există- e o iluzie.
El nu îmi aparține. El are o viață aparte, ca orice animăluț.
Când te-am sărutat prima oară am simțit că transgresez limite inumane.
Eroare. ireversibil. eroare.
A doua oară, corpul tău era locul unei crime.
Cu meticulozitate, i-am analizat fiecare detaliu.
Inima mea a fost incinerată.
Citesc la întâmplare - “În România primele incinerări au fost efectuate în anul 1928 odată cu edificarea crematoriului Cenușa din București”
Visez la acel crematoriu unde aș putea deveni cenușă.
Aș vrea să mă cheme Cenușă Daniela. ar fi hazliu. Poetic. Trist.
Recit alte nume ce ar putea exista: Miere. Polen. Mazăre. Curcuzeu.
Înnebunesc în fiecare zi- asta e scurtătura mea către moarte.
O muscă călătorește de pe frunza plantei, pe cealaltă plantă.
Peste câteva ore am regăsit-o în toaletă, o vedeam cum se zbate.
Îi urmăream zbaterea și aripile pline de urină
Se scălda, îi glisau piciorușele. Fiecare mișcare, un spasm microscopic.
O alunecare în vid.
În curând voi împlini 28 de ani.
Nu am realizat mare lucru. Dacă acum mor, rămân câteva fotografii în care zâmbesc trist.
Câțiva oameni se vor gândi la mine ca la o prezență ireală, îndepărtată.
Corpul meu se va transforma în cenușă sau apă caldă, se va scurge în haine.
Aș vrea o moarte tăcută, înceată, pe care nimeni să nu o observe. Să mă strecor.
Mă gândesc la Diniș. La ultimul nostru dans, încă de pe atunci avea o privire muribundă
Mâinile lui mă strângeau tare la piept în timp ce repeta amețitor: eu nu uit, crezi că am uitat? Nu a murit pentru că el nu a uitat. Memoria l-a făcut etern.
Ascult ‘the Weeping Song’ de Nick Cave & the Bad Seeds.
Mi-e foame. Poate că voi ceda deși știu că va fi prea târziu.
Întotdeauna e prea târziu.
Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Daniela Nicolaescu
Citește aici: Daniela Nicolaescu - Recu(naștere), Mario Martín Gijón în traducerea Danielei Nicolaescu
Era o zi obișnuită
Buburuze în așternutul nostru
Îmbrățișările timide de frică să nu le strivim
Darling, dragostea nu strivește niciodată, zici
Nu știe de frică
Nu obosește
Nu spune “nu pot”
Nu caută alibiuri
Nu se ascunde în costumul de scafandru
Nu înoată în paharul cu apă și spune că
a cunoscut marea
Nu rostește: „dacă/ mai târziu/ cândva/ poate”
Nu spune NU.
Dragostea e o pasăre vânată ce în căderea ei
aduce cu ea cerul
ploaia fierbinte
turla bisericilor rusești
apusul și pielea
pe care s-au alungit gleznele reci
Era o zi obișnuită când mi-ai zis
Dumnezeu nu poate fi decât un monstru
Știai că unele insecte
nu se pot reproduce decât în ochii unor copii?
Cine a conceput aceste creaturi care își depun ouăle în ochii copiilor?
Tot așa cum nu poți cuprinde lumina, dragostea trece prin mine
fulgerător.
M-am întors. Cu dependența celui ce zice
„Asta e ultima țigară”
Așteaptă-mă într-un loc pustiu și îndepărtat
E o zi obișnuită.
26 mai - Manchester
Dragă S,
Nu știu cum să încep această scrisoare
Mă doare carnea, îmi alunecă de pe corp ca mătasea.
Ghemuită pe un pat dublu
Aștept.
Nu sufăr.
Nu răspund la mesaje.
Ies rar din casă.
Claxonul insistent al mașinilor mă lasă indiferentă.
Îmi fac selfie-uri cu mâinile încrucișate pe piept și ochii închiși.
Ascult Nick Cave. Mă încrunt în oglindă.
Privesc emisiuni stupide cu umor. Nu râd.
Ascult râsetele lor cu seriozitate, le analizez fiecare hohot.
Gesturile mele sunt banale.
Îmi pun alarme la fiecare două ore pentru a mă trezi din reverie.
Dansez tango îmbrățișând pereții.
Scriu poeme pe telefon și mă gândesc să le donez.
Mă gândesc la tine. S. vine de la sirop și de la singurătate.
Scriu. Scriu fără pretenții, în gol.
Îmi este foame. Nu mănânc din principiu.
Îmi simt stomacul zvârcolindu-se tot mai intens.
Îi ascult durerea și îl compătimesc.
E dependent de voința mea.
Suferința stomacului meu nu există- e o iluzie.
El nu îmi aparține. El are o viață aparte, ca orice animăluț.
Când te-am sărutat prima oară am simțit că transgresez limite inumane.
Eroare. ireversibil. eroare.
A doua oară, corpul tău era locul unei crime.
Cu meticulozitate, i-am analizat fiecare detaliu.
Inima mea a fost incinerată.
Citesc la întâmplare - “În România primele incinerări au fost efectuate în anul 1928 odată cu edificarea crematoriului Cenușa din București”
Visez la acel crematoriu unde aș putea deveni cenușă.
Aș vrea să mă cheme Cenușă Daniela. ar fi hazliu. Poetic. Trist.
Recit alte nume ce ar putea exista: Miere. Polen. Mazăre. Curcuzeu.
Înnebunesc în fiecare zi- asta e scurtătura mea către moarte.
O muscă călătorește de pe frunza plantei, pe cealaltă plantă.
Peste câteva ore am regăsit-o în toaletă, o vedeam cum se zbate.
Îi urmăream zbaterea și aripile pline de urină
Se scălda, îi glisau piciorușele. Fiecare mișcare, un spasm microscopic.
O alunecare în vid.
În curând voi împlini 28 de ani.
Nu am realizat mare lucru. Dacă acum mor, rămân câteva fotografii în care zâmbesc trist.
Câțiva oameni se vor gândi la mine ca la o prezență ireală, îndepărtată.
Corpul meu se va transforma în cenușă sau apă caldă, se va scurge în haine.
Aș vrea o moarte tăcută, înceată, pe care nimeni să nu o observe. Să mă strecor.
Mă gândesc la Diniș. La ultimul nostru dans, încă de pe atunci avea o privire muribundă
Mâinile lui mă strângeau tare la piept în timp ce repeta amețitor: eu nu uit, crezi că am uitat? Nu a murit pentru că el nu a uitat. Memoria l-a făcut etern.
Ascult ‘the Weeping Song’ de Nick Cave & the Bad Seeds.
Mi-e foame. Poate că voi ceda deși știu că va fi prea târziu.
Întotdeauna e prea târziu.
Citește aici: Daniela Nicolaescu - Recu(naștere), Mario Martín Gijón în traducerea Danielei Nicolaescu
Copyright © 2021 Daniela Nicolaescu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.