***
Masa rece și mâinile care deșurubau m-au făcut să fiu o creatură imaginară.
Mi-am lăsat carnea descompusă printre mănușile sterile și am ieșit la o țigară.
pe hol am văzut pantofii stropiti cu roșul cald și m-am fâstacit un pic.
M-am întors la sfârșit să-mi îmbrac pielea albă și vinovată.
Mă simțeam un pic mai subțire
te ștersesem și de pe pantofi
eram mulțumită și aseptică.
Auzisem povești despre dureri mai mari ca la dentist, despre bocete de fetițe speriate deși erau femei în toată regula,
așa scria în buletin.
Ce rost aveau niște lacrimi ce nu înduioșau nici un Dumnezeu?
Eram curajoasă pe vremea aia,
eram un personaj imaginar.
Nu mă astepta nimeni la ieșire, oamenii sunt atât de ocupați..
Am plecat spre casă cu ochii-n beznă și-n pantofi.
***
Azi am făcut o tarta cu mere și m-am gândit că e o zi bună chiar și cu toți viermii găsiți printre cotoare.
Tata mi-a răspuns vesel la telefon și am știut că și cancerul așteaptă undeva la un semafor.
Și noi am așteptat să treacă, acum e rândul lui să stea blocat în trafic.
O zi bună.
Azi am făcut o tarta cu mere și m-am gândit că e o zi bună chiar și cu toți viermii găsiți printre cotoare.
Tata mi-a răspuns vesel la telefon și am știut că și cancerul așteaptă undeva la un semafor.
Și noi am așteptat să treacă, acum e rândul lui să stea blocat în trafic.
O zi bună.
***
Nerăbdarea de a-mi cuprinde dimineața într-o cafea cu lapte și oamenii care înfloresc prin curți precum corcodușii ce se scutură la prima adiere.
Toate-s aparența unei zile blânde, ușor de cărat.
Mă izbește apoi un amestec de supunere cu împotrivire, un fel de laț în care sunt prinsă fără voia mea sau cu voia mea.. nici nu mai știu deși psihologia există și credeam că-i înțeleg mecanismele în care suntem prinși cu toții.
Gândurile îndesate în cutii mici, ascunse exact ca și cutia neagră ce rămâne în urma unui dezastru.
Disperarea cu care vreau să aflu adevărul și-apoi unda de șoc când realizez că timpul nu vindecă nimic.
Nerăbdarea de a-mi cuprinde dimineața într-o cafea cu lapte și oamenii care înfloresc prin curți precum corcodușii ce se scutură la prima adiere.
Toate-s aparența unei zile blânde, ușor de cărat.
Mă izbește apoi un amestec de supunere cu împotrivire, un fel de laț în care sunt prinsă fără voia mea sau cu voia mea.. nici nu mai știu deși psihologia există și credeam că-i înțeleg mecanismele în care suntem prinși cu toții.
Gândurile îndesate în cutii mici, ascunse exact ca și cutia neagră ce rămâne în urma unui dezastru.
Disperarea cu care vreau să aflu adevărul și-apoi unda de șoc când realizez că timpul nu vindecă nimic.
Mirela Iliescu (n. 1982): Absolventă a Facultății de Filosofie și Jurnalism. Locuiește în Brăila. “Perioada pandemiei a fost momentul în care m-am reîntors la scris ca la un bun terapeut. Descarc pe hârtie mult bagaj emoțional.”
Copyright © 2021 Mirela Iliescu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.