femeia
elf
a fost odată o femeie care scria
scrisori Lunii
Luna îi răspundea ori de câte ori mergea
la culcare
o scrisoare caligrafiată însemnată cu
pecetea cerului
expediată într-un plic cu parfum de
văzduh
legături nevăzute păstrau fulgerele amintirilor
întreabă vântul întreabă fulgii
ei știu povestea femeii care scria
scrisori Lunii
și căreia Luna îi răspundea de fiecare
dată
tremur în livadă
o ploaie îmi mușcă speranța
o rană deschisă adună stropi împletiți
cu flori de vișin
inima mea atârnă de crengi
plouă torențial pe trupul meu învelit cu
roua serii
aștept... să aud trenul
trenul care bântuie prin livadă
un sunet orb...inima devine una cu
livada
vișinele coapte cad printre crengi
licoarea lor îmi inundă gura
adie a uitare a despărțire amară
o creangă putrezită îmi eliberează
trupul
- ai promis să salvezi livada
dar s-a făcut târziu
ploaia s-a oprit
inima mea a alunecat
odată cu stelele
odată cu noaptea
mai presus de destin
o
întâmplare dragă
ieri ne-am întâlnit vis à vis de teatru
la Peron
erai somnoros părul îți era răvășit
într-o mână duceai un ghiozdan voluminos
în care se îngrămădiseră toate zilele
proaste
zilele care te mâhniseră în copilărie
și așa umflate de plâns unele dădeau pe
dinafară
peste buzunarele ghiozdanului
salutând pedante călătorii care treceau
grăbiți
eu nu înțelegeam cum ai putut intra
cu un ghiozdan așa de mare într-o
cafenea atât de îngustă
în care culmea erau întinși sub o masă
un câine plus două pisici
în cealaltă mână țineai un pahar cu
ciocolată
pe care era notat numele tău și un emoji
cu față zâmbitoare
păreai așa extraterestru încât m-a
pufnit râsul
fiindcă nu înțelegeam care este fața ta
cea adevărată
până când câinele ți-a tras ghiozdanul
iar pisicile au miorlăit așa de tare
că paharul ți-a scăpat din mână
în sfârșit rămăseseși tu
în timp ce pe podea era un amestec de
tristețe și voioșie
încât am lăsat-o pe claudia să facă
curățenie
iar eu te-am luat de braț și am plecat
de data aceasta numai tu cu mine
crochiu
aud foșnind umbre pe ziduri
luna desenează conturul trupului
miroase a frig, a castane coapte
la răspântie
priviri cu sclipiri de nelinişte
lacrimi şoptite
destin.
iubirea
mea e zero light pentru tine
nu am știu că iubirea are măsuri
diferite
că iubirea mea e zero light pentru tine
că iubirea ta se cântărește
așa cum se cântăresc secundele în război
că seamănă cu datoria
cu un bocanc pe care îl încalți când
mergi la luptă
călcând noroi și tămâioare
bunicii îi plăceau tămâioarele
îi dăruiam în fiecare primăvară
cu ea datoria s-a transformat în
binecuvântare
fiindcă iubirea ei avea aceeași măsură
ca a mea
surâsul
tău stătea cocoțat pe lună
surâsul tău stătea cocoțat pe lună
trăgea cu ochiul când mă dezbrăcam de
poveștile de peste zi
era așa iscoditor că râdeam sau plângeam
surâsul tău era puternic ca tine
și devenea mare când colindam pe străzi
mi se părea un rege plecat la luptă
gata să dea piept cu toate singurătățile
mele
adunate într-o hoardă nebună și
gălăgioasă
surâsul tău mă privea dimineața
când mă dezbrăcam de poveștile de noapte
cald îmi șoptea „du-te”
diseară voi sta cocoțat pe lună
greierele
alb
ziua se sfârșește
flăcările nopții îmi acoperă chipul
mă întorc din drum
corpul se lovește de muchiile obiectelor
care au trăit cu mine în copilărie
în balcon cântă un greiere alb:
- am să mă închid într-o colivie
să nu mai zbor peste oamenii de lut
altoiți cu lipitori de suflete
hoți de ploi tropicale și comori
îngropate
gata să sfârtece în maxilare
fiecare liniște de primăvară
să adulmece mirosul sacrificiului
să-l întindă pe tarabă – un premiu
peste care au presărat picături false de
vin franțuzesc
din care curg toate nopțile inversate
când așternutul era rece și gol
colivia avea lacătul spart
și greierelealb răgușise de atâtea triluri
copilărie
vis
păduri de nori
plutesc deasupra ochilor verzi
copilăria
când savuram vată pe băţ
și învățam piruete
concert de Rahmaninov.
carantină
6
în vacanța pandemiei
am cunoscut-o pe tanti Veta
cea mai vajnică păstrătoare a tablelor covid
deținătoarea a trei giga de informații
în fața căreia mărețul google nu este decât un umil servitor
tanti Veta știa tot ce mișcă în lume, în fiecare colțisor acoperit de norii
pandemiei
avea notat alfabetic într-un caiet cu marginile zgâriate de pisica din curte
lista vedetelor purtătoare sau asimptomatice
un adevărat oracol unde stăteau la păstrare precum murăturile
rețete naturale ce ridică imunitatea în această vreme de război
tanti Veta era vânzătoare la un chioșc de ziare
și în scurt timp devenise glasul întregii comunități
când domnul doctor își ridica gazeta
dimineața o întreba politicos:
- ceva nou, care este curba cazurilor?
tanti Veta răspundea ca la raportul de
gardă fiind stăpână peste mii de statistici și probabilități
- azi noapte domn doctor a luat-o izoleta pe mamaie Floarea a lui Brad are ceva
comorbidități și vreo 90 de primăveri
- trecem noi și peste asta Veta, mamaie Floarea e nevastă de veteran de război
- trecem domn doctor așa a spus ieri și popa la biserică să avem noi 10 mamaie
ca Floarea
și zboară covid-ul dincolo de nori!
peisaj
siberian
chipul abandonat seara
sub ecoul lacrimilor atinge degetele
ochii celeşti cu irişi schimbători
privesc în zare fumul din izbă
din el răsare soarele şi luna
îmbrăţişaţi adulmecă mireasma sânilor grei
pătrunşi de lumină
ca două cercuri polare
peste care se reflectă ursa mare.
Nicoleta Marini (pseudonim al Nicoletei Mihai): Profesoară la Colegiul Economic
„Gheorghe Chiţu” din Craiova. Pasionată din copilărie de muzica clasică, este
iniţiatoarea proiectelor: Muzica ne uneşte!, Caravana Muzicală, Folclorul şi
muzica clasică, Amintiri dintr-o copilărie muzicală (proiecte la care a
colaborat cu Gaudeamus Quartet şi cu alți renumiți muzicieni).
Nicoleta Marini a debutat în anul 2002 cu volumul de
versuri Eterna Primăvară (Editura Sitech, cu o prezentare a criticului
literar C. M. Popa). În 2004, Nicoleta Marini a publicat cel de al
doilea volum, Menuet pentru vioară (Editura Sitech), iar
în anul 2020 volumul de versuri Timpul s-a ghemuit în corole (Editura
Brumar, cu prezentările criticului literar Iulian Boldea și ale
poetului Julien Caragea). Nicoleta Marini a publicate poeme
în revistele Mozaicul, OPT motive, Ateneu, Literadura, Meridianul Timișoara,
pe blogurile O mie de semne, Parnas XXI - versuri de ieri și de azi
și în volumul colectiv Row of masks (Editgraph, Buzău, 2020, coordonat
de scriitorul Adrian Mondea). Din anul 2019 Nicoleta Marini a
inițiat și coordonează Clubul de Lectură SMARTOPIA, club care
își desfășoară activitatea de trei ani la Librăria ”Elena Farago” din
Craiova. Împreună cu poeta Ana Paraschivescu invită în cadrul
clubului poeți, prozatori, actori, muzicieni.
Volume publicate:
Eterna Primăvară (volum de debut, Editura Sitech, 2002)
Menuet pentru vioară (Editura Sitech, 2004)
Dimensiunile educației în contextul globalizării: Alternative la curricula școlară (Editura Universitaria, 2010)
În dialog cu Euterpe: Cât de aproape ne este spațiul muzicii clasice? (coautoare, Editura Sitech, 2014)
Timpul s-a ghemuit în corole (editura Brumar, 2021)
Copyright © 2020 Nicoleta Marini (Nicoleta Mihai)
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.