Inima freamătă în tine pământule
Nu ai știut să te golești de suflet
Cum te-ai inundat de lacrimi nevăzute
Când glasu-ți era bocet și neputința
urlet.
Te prinzi cu Magdalene-n hore printre
gânduri
Și înnozi basmale miruite peste solduri,
Te lepezi de orizonturi, de credințe și
speranțe
Și doar în vise, în somnul cel adânc,
îngădui zboruri.
Te flagelezi cu văl cernit de doruri
sfinte
În minte retrăiești scenarii despre voi
Ai vrea să torni chiar nemurirea ta în
clipe
Doar să-l duci în ziua de iertare
înapoi.
Tu cerul îl îngropi în loc de trup
În hăul cel mai rece de sub munți și văi
Ai vrea tu însăți oarbă să te arunci
Pe catafalcul de speranțe înconjurat de
flori.
Inima pulsează împrăștiind singuratate-n
vene
Și nu mai vrei să știi ce farmec ar
avea
Să ascunzi în suflet un răsărit de soare
Când stelele apun chiar în privirea ta.
***
Să îmi umplu sufletul cu tine
Te caut în apusul târziu,
Să-mi vindeci de agonie
Tâmplele și pieptul pustiu.
Te compun din anotimpuri,
Din vise pierdute și îngeri,
Din ieri, din mine, din zori,
Din focul și dorul de atingeri.
Te culeg din stele și nori
Din soare torid, din ploile ce vor veni,
Din frunze căzute și mugurii noi.
Te-aștept să scriem amintiri...
***
Hai sa creăm o limbă nouă
Pe care să o vorbim amândoi,
Să fie simplă ca boabă de rouă
Să aibă cuvinte
Pe care să le înțelegem doar noi.
Eu ți-am citit în ochi
Flăcări în care putem căli
Un alfabet necunoscut,
Atinge-mi sufletul
Să îl pot rosti
Înainte să uităm
Că în lanțul vremii
Suntem doar amulete
De praf,
Proscriși care înfruntă uitarea
Și aleargă
Să-și lase urma de suflet
Pe un timp necunoscut.
O să iau o bucată din inima mea
Să sap cu dalta de lacrimi în ea
Prima literă
Ține-o în palme
Și dacă nu se topește,
Iubește-o!
Am pus în ea
Sunetul gândului meu
Îmi auzi dorul din suflet?
Dacă îți place
O să sculptez toate literele alfabetului
Am inima destul de mare
Cât să pot compune
O doină pentru noi.
Vreau să îți dau ție
Toate literele
Care îmi tropăie în sânge
Cunosc glasul din aripa păsării
Și bucuria greierilor
Știu sărutul ploii,
Și dacă vrei să mă asculți
O să iîți vorbesc despre șoapte. Despre
pământ.
Despre copaci și nori,
Despre flori și îndrăgostiți
S-a spus deja prea mult
Toate întâmplările sunt vechi,
Doar literele inimii mele sunt noi
Citește-le cu palmele
Și pipăie-le cu urechile,
Aruncă-ți ochii
Lipește-ți de buze sunetul literei
Și cântă cu mine
Despre sufletul cuvântului!
***
Și dacă Julieta, sătulă de atâta moarte
I-ar face lui Romeo, din dragoste, un
plod
Și el, sărac și răzvrătit, ar da din
coate
Și ar căra mortar să așeze cărămizi prin
glod?
Dacă ar transpira, salahor în cămeșă
Muncind pe brânci pân'n seara din zori
de zi
Și seara în loc de vorbe dulci cu trupul
ar iubi
Ar mai dori să îndruge sub balcon bazaconii?
Ea despletită, mirosind a ceapă călită
în ulei,
El înjurând în barbă cu-n râgâit de mei,
Că tre'să achite chiria și vre-un moft
d'al ei
S-ar mai sinucide pentru orgolii de doi
lei?
De ar avea vre-un scutec de schimbat
De aspirat, de pregătit o cină
Ar ști despre iubire tot ce n-a învățat
Din oftat de trubaduri si a lor rimă.
Si dacă ar fi vre-o mica ceartă
Ca-n viață, pentru un banal nimic
N-ar căuta iertarea pe o dulce buză
Făcând un univers din al lor pat boțit?
Și atunci să fie oare versul doar o
fiță-n nadă
Un truc de inimă albastră ce are prea
mult timp
De visători ce viața nu o știu și par să
nu o vadă
De idealuri ce musai tre'să sfârșească
în mormânt?
***
Doamne, eu nu cred în tine
Dar la un sfârșit de viață
De răsfiri ițe în destine
Suflet sunt, atârn pe ață.
De mă întrebi ce am făcut
Cu timpul din asta lume
O să îți șoptesc năuc
"Am trăit și zile bune".
Cât am alergat prin viață
M-am luptat cu anii ei
Am fost regină și paiață
Pâine în haină de farisei.
Dacă intrebi cum am lăsat,
Podul intins înspre lume:
Inimi multe m-au uitat
În risipă de gânduri bune.
Doamne, eu nu cred în tine
Căci te-aș privi acuzator
Câtor suflete din lume
Cu mângâieri le ești dator?!
Chiar ți-aș cere socoteală
La judecata de apoi
De vina cea imaginară
Ce o purtam pe umeri goi.
În secole de rugăciuni
Pe coate și genunchi zdrobiți
De marea de deșertăciuni
Pretexte turnate în vaste ambiții....
Eu nu mă arunc în plecăciuni
Ritualurile îmi par absurde
Teatru burlesc cu oameni buni,
Te păstrez mai bine în minte.
Uneori când n-am pe nimeni
Să-mi vândă o speranță nulă
Te chem să te așezi alături
Să măturăm timpul din urnă.
Apoi privesc tăcut spre stele
Sau spre copaci și spre pământ
Cu contemplație de ateie:
Cât îmi ești de măreț și sfânt!
Doamne, eu nu cred în tine
Nu îmi bat crucea de piept
Nu te strig cu vorbe multe
Dar să știi că te aștept!
***
Ca un orb rătăcind în singurătate
Te caut în vise și în șoapte
Te pipăi cu gândul ființei mele
Sufletul tău e aproape de stele.
Am gândul mai puternic ca fapta
Ca un Tomă întind mâna înfiorată
Din inimă să te trag in afară,
Lasă să apună clipa amară!
Pe margini de zi te aștept însetată
De locuri în care nu am fost vreodată
Cu umerii goi sprijin poduri surpate
Pășește pe ele din cord în realitate!
Întind mâna spre mâinile noastre
Ochii ridică scări din orizonturi
albastre
Iluziile trist se animă în raze de lună
Câte singurătăți lași să mai vină?
Mă înalț spre o cădere în hău
Evuri glaciare mă separă de gândul tău
Vuind, amintiri cerșesc să se nască
În palme, răsărituri ocrotesc șansa
noastră.
Aștept să te apropii de mine,
Ofrandă pe rug în timpuri păgâne,
Înfometată rătăcesc prin pustiuri
străine
Am nevoie de mângâieri ca de pâine.
E o distanță între privirile noastre
Suntem ziduri opuse ale aceleași case
Acoperiș de timp peste nemărginire
Sprijinim separat același gând de unire.
Copyright © 2020 Delia Copăndean
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.