În 1925 erai un copil din Berlin,
decupai din reviste buze în formă de
inimă
să-ţi ţină de cald.
Butonii de aur pe care-i îngropai în
pământ
erau ouă din care ieşeau cobre
înţelepte.
Îţi împrumutau ochelarii lor,
iar tu le îndulceai veninul cu zahăr.
Râuri de cerneală neagră îţi curgeau pe
obraji
şi cântecele lui Kurt Weill îţi atârnau
din păr.
Limba ta lăsa urme adânci pe coapse
dantelate,
dar coroanele aruncate peste umăr de
dansatoare
erau făcute din carton ieftin.
Căutai sfintele păsări roşii
pentru castelul tău abandonat.
În 1925 eu înotam într-un borcan galben,
legată cu role de film
ca să nu-mi crească pieptul.
Visam la umbrele gri cu mânere colorate
şi la acoperişuri fără sfărşit.
Pisici vagaboande mi se frecau de
picioare,
cu ochi de chihlimbar pătaţi de sânge de
vrăbii.
Plăteam cu sare umedă pentru un pahar de
vin
şi de Crăciun înveleam brazii în hârtie
de ziar.
Chipul mi se reflecta în vitrinele
magazinelor de lux,
dar globurile de aur se schimbau în
sticlă ciobită.
Îmi ştergeam urmele din zăpadă,
iar sfintele păsări roşii fugeau să
se-ascundă
numai când le chemam.
Nebună
la malul mării
Oare vreodată cineva a privit în tine?
Oare vreodată cineva
ţi-a desfăcut pielea încet, cu grijă,
şi te-a ajutat să ţi-o dai jos,
cu o mişcare galantă,
cum te-ar fi ajutat să dai jos o haină?
Oare vreodată cineva şi-a folosit
mâinile goale
ca să-ţi crape coastele
şi să le-mpingă în lături?
Acolo. Acolo.
Inima ta, umflată şi zemoasă.
Plămânii tăi meduze translucide.
Intestinele tale şiraguri de diamante şi
perle.
Nu-ţi vine mai uşor să respiri acum?
Să păşeşti?
Nu am văzut marea de ani buni.
Anti-Aubade
Te vei trezi în curând,
pe când eu mă uit la un film trist
făcut după o carte tristă.
E aproape două după-masa aici.
Muşchii îmi sunt o reţea de durere –
şi nu din cauza ta, nu din cauza ta –
acum, când merg prin apartamentul meu
cu lucruri împrăştiate peste tot pe
podea
ca oasele într-un cimitir al
elefanţilor.
Lucruri pe care am crezut odată că le
vreau.
Chiar mă rog ca pielea să înceapă să mi
se desprindă
şi să atârne zdrenţuită de pe mine ca un
steag rupt,
să nu port decât lucruri aruncate
pe care alţii au crezut odată că le vor.
E în mine o dorinţă care a crescut atât
de mare încât
toate celelalte mi-au ieşit pe gura
deschisă,
protestând.
Protestând – trezeşte-te.
Îţi vreau ochii,
când te freci la ei şi îi ţii pe
jumătate închişi,
ochii ăia cei mai negri, ca ai mei.
Trezeşte-te – îţi vreau carnea,
chiar dacă e atât de puţină
pe scheletul tău, pasăre nezburătoare.
Trezeşte-te odată, e ora
şi cu tine, îţi vreau Dumnezeul.
Insomnie
Semiluna –
un os coxal despicându-mi buza de
jos –
spune dă-ţi jos tricoul cu Come to the
Dark Side.
Spune hai dă-l jos –
nu e nimeni afară să-ţi vadă
torsul cu sâni grei în timp ce tu
aprinzi cilindrul
dorinţei tale de a înşela moartea
sau poate al dorinţei de a o chema mai
aproape.
Care din două –
nu ştiu.
În numele inimilor din pereţii de beton,
în numele fantomei bunicii mele
care vine câteodată ca un plin negru
să-mi îngheţe mâna când se-ntinde spre
veioză,
jur că nu ştiu.
Anca Rotar: Trăieşte în Bucureşti şi scrie în română şi engleză. Câteva
dintre poeziile ei au fost publicate în reviste online din afara graniţelor
României, precum The Ekphrastic Review (Canada) sau Black Poppy
Review (SUA).
Copyright © 2020 Anca Rotar
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.