ANCA ROTAR

Cabaret

În 1925 erai un copil din Berlin,

decupai din reviste buze în formă de inimă

să-ţi ţină de cald.

Butonii de aur pe care-i îngropai în pământ

erau ouă din care ieşeau cobre înţelepte.

Îţi împrumutau ochelarii lor,

iar tu le îndulceai veninul cu zahăr.

Râuri de cerneală neagră îţi curgeau pe obraji

şi cântecele lui Kurt Weill îţi atârnau din păr.

Limba ta lăsa urme adânci pe coapse dantelate,

dar coroanele aruncate peste umăr de dansatoare

erau făcute din carton ieftin.

Căutai sfintele păsări roşii

pentru castelul tău abandonat.

În 1925 eu înotam într-un borcan galben,

legată cu role de film

ca să nu-mi crească pieptul.

Visam la umbrele gri cu mânere colorate

şi la acoperişuri fără sfărşit.

Pisici vagaboande mi se frecau de picioare,

cu ochi de chihlimbar pătaţi de sânge de vrăbii.

Plăteam cu sare umedă pentru un pahar de vin

şi de Crăciun înveleam brazii în hârtie de ziar.

Chipul mi se reflecta în vitrinele magazinelor de lux,

dar globurile de aur se schimbau în sticlă ciobită.

Îmi ştergeam urmele din zăpadă,

iar sfintele păsări roşii fugeau să se-ascundă

numai când le chemam.

Nebună la malul mării

Oare vreodată cineva a privit în tine?

Oare vreodată cineva

ţi-a desfăcut pielea încet, cu grijă,

şi te-a ajutat să ţi-o dai jos,

cu o mişcare galantă,

cum te-ar fi ajutat să dai jos o haină?

Oare vreodată cineva şi-a folosit mâinile goale

ca să-ţi crape coastele

şi să le-mpingă în lături?

Acolo. Acolo.

Inima ta, umflată şi zemoasă.

Plămânii tăi meduze translucide.

Intestinele tale şiraguri de diamante şi perle.

Nu-ţi vine mai uşor să respiri acum?

Să păşeşti?

Nu am văzut marea de ani buni.

Anti-Aubade

Te vei trezi în curând,

pe când eu mă uit la un film trist

făcut după o carte tristă.

E aproape două după-masa aici.

Muşchii îmi sunt o reţea de durere –

şi nu din cauza ta, nu din cauza ta –

acum, când merg prin apartamentul meu

cu lucruri împrăştiate peste tot pe podea

ca oasele într-un cimitir al elefanţilor.

Lucruri pe care am crezut odată că le vreau.

Chiar mă rog ca pielea să înceapă să mi se desprindă

şi să atârne zdrenţuită de pe mine ca un steag rupt,

să nu port decât lucruri aruncate

pe care alţii au crezut odată că le vor.

E în mine o dorinţă care a crescut atât de mare încât

toate celelalte mi-au ieşit pe gura deschisă,

protestând.

Protestând – trezeşte-te.

Îţi vreau ochii,

când te freci la ei şi îi ţii pe jumătate închişi,

ochii ăia cei mai negri, ca ai mei.

Trezeşte-te – îţi vreau carnea,

chiar dacă e atât de puţină

pe scheletul tău, pasăre nezburătoare.

Trezeşte-te odată, e ora

şi cu tine, îţi vreau Dumnezeul.

Insomnie

Semiluna –

un os coxal despicându-mi buza de jos  –

spune dă-ţi jos tricoul cu Come to the Dark Side.

Spune hai dă-l jos –

nu e nimeni afară să-ţi vadă

torsul cu sâni grei în timp ce tu

aprinzi cilindrul

dorinţei tale de a înşela moartea

sau poate al dorinţei de a o chema mai aproape.

Care din două –

nu ştiu.

În numele inimilor din pereţii de beton,

în numele fantomei bunicii mele

care vine câteodată ca un plin negru

să-mi îngheţe mâna când se-ntinde spre veioză,

jur că nu ştiu.

Anca Rotar: Trăieşte în Bucureşti şi scrie în română şi engleză. Câteva dintre poeziile ei au fost publicate în reviste online din afara graniţelor României, precum The Ekphrastic Review (Canada) sau Black Poppy Review (SUA).

Facebook: Anca Rotar

Instagram: @ancarotar5 

Copyright © 2020 Anca Rotar

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.