LILIANA POPA - SECOL DE SINGURĂTATE (I)

secol de singurătate

mantia fumegîndă a vîntului
aripă prinsă pe umărul serii
adună frunzele ce albesc
cu timpul,
cu secolul de singurătate,
cu moartea,
cu viața.
peregrinul anonim
are mereu rezervat ultimul vals
și umbra străvezie a ceții.
trei frunze mi s-au prins în păr
două mi s-au așezat în palme
și sub petecul meu de cer
vom depăna fiecare poveste
pe care o voi scrie cu degetul
pe geamul ferestrei,
pentru alt veac.

statuile liniștii

depozite de statui

au vegheat

pe o mare de timp

acum au ațipit

se face târziu în viața asta

care fuge printr-un deșert

se face frig

se face pustiu

au încremenit statuile

pietre uitate

în locurile alese de ele

acolo unde nu am reușit să rămânem

depozite de liniști

nu mai cred în distanța
dintre paralele

în spatele meu timpul tace
nu mai cred în distanța
dintre paralele

atîtea răscruci

pe verticala trasată de mine
perpendiculare întretăieri
atîția ieri
fulgere și raze

la fiecare răscruce
din mine creștea un pom
înflorea și cânta

cine a trasat verticala ?
mereu aveam aripile calde
atît de fierbinți încît mai ard și azi
depărtările mele

transeptul
un braț de apă curgătoare
și tălpile peregrinilor
îmbrăcate în noroiul blând

o primăvară mi se strecoară în suflet
și totuși cineva șoptește în spatele meu

mereu întorc capul.......

Ceasul aruncat pe fereastră

am dat timpul mai departe
cu o oră
să nu știu că știi
ce știai că știu,
basmul imoral
fuga de iad
ușa de cristal
neterminatul bal.
ceasul aruncat pe fereastră
îmi mai ticăie în piept
chiriaș pentru un timp.

exercițiu cu mine însămi

nu pot respira înlăuntru
mai bine afară, cu tâmplele
atinse de vânt
drumul se îngustează
mărginit de prăpăstii.
pe zidurile stîncoase
flori de colț
fluturi amăgiți
caută soarele
printre culorile sfâșiate
de umbrele ascuțite ale piscurilor

mirările mele muritoare
dau examen
sar din piatră în piatră
și curg pe unde ivorii
departe, în pădure

mirările mele nemistificate
vor trăi
până la moartea mea

nu mai e loc în lume

dimineața vine pe racursiuri de lumină

se așează în porturile lumilor plecate,

se scaldă în spaimele mărilor învolburate

vetustă bijuterie bizantină

clipele zilei le simți din ce în ce mai legate

de mîini, de glezne, de stratul de porțelan

agate moștenite din alte regate

sub încruntarea timpului șambelan

la asfințit, dimineața se strecoară

străvezie printre prea multe tăceri

printre frici neatinse de ieri

adormite cu moartea în suflet

acolo unde am rămas fără umblet

unde nu era prevăzută o escală

cu porțile închise într-o doară

nu mai e loc în lume

nici măcar pentru vise

moartea lebedei nu a existat

moartea lebedei nu a existat
a existat doar un compozitor și cântecul lui
un violoncel și un arcuș
dar mai ales un artist
care tot umblă prin lume
noaptea se oprește pe o stăncă
în calea celor șapte vînturi

cîntecul lui se aude pe cărările ce își plâng soarta

peste apele vremuite de uitare

iar dimineața
Cînd Dumnezeu se trezește din somn
Îl ascultă
  iar eu mai plutesc o vreme

note de final

cineva fumează în fața mea
cineva fumează în capcana propriului zîmbet
cineva fumeaza alb în capcana zîmbetului meu
ne-am întîlnit la jumătatea zîmbetului
îndrăgostiți de noapte
de liniștea ei
păsări negre încearcă să o sfîșie

o să vărs
cerneala Mediteranei peste ele
o să gonesc pe trepte
mîinile tale
eșarfă albă
vor prinde zîmbetul meu
pe umărul tău stîng

Continuarea aici: Liliana Popa - secol de singurătate (II)

Citește aici: Ordinea sufletului, Case din gînd

Copyright © 2020 Liliana Popa

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.