Când alergam pe strada pe care trebuia să prind ultimul
metrou, picioarele se îmbibau cu iubire. Aburii de iarnă clocoteau în jurul
gurii mele, proaspete umezite de buzele femeii pe care o iubeam, în noapte de
ianuarie. Mă iubea nebunește parfumând străzi de seară, pe care trebuia să
prind mereu ultimul metrou, în noapte de ianuarie. Grivița se arăta în față,
alăturate de șinele de tren arse de fumul roților de vagoane, mișunând ca
furnici pe Podul Basarab. Mașinile treceau ca-ntr-un vis uitat de memorie, când
ești amețit de dansul cailor roșii de pe discul roșiatic, agățat de cer ca un
tablou pe perete. Oamenii scoteau ochiuri de pisică pe după geamurile de
termopane, curioși să vadă ultima iubire de pe pământ, pe cei mai iubiți dintre
pământeni. Singura dragoste rămasă era între călcâiele noastre și nimeni nu
putea atinge trupul nostru, de frică să nu se molipsească cu noi, de frică să
nu mai poată muri niciodată. Dragostea noastră prindea mâini de mânile
călătorilor, le adulemca degetele, răspunzând cu atingeri feminine și
masculine, deopotrivă, cute groase, lucrate pe palmele de la abator și
sflefuite pe piatra de baie. Bocancii de iarnă spărgeau ghețarurile străzilor
în stil militar, iar vârfurile din Himalaya își așezau corpurile pe umerii
noștri. Iarna se dezgheța deodată, sub căldura irisului unui tigru bengalez,
care ne urmărea pașii din spate ca o umbră. Mă uitam în spate și nu-l vedeam pe
Dante și nici Bianca, înghețată sub două timpuri, ca două iceberguri, lovite în
plin de titanic. Doar noi, în față, și lumina artificială a felinarelor, ca
niște lumânări din evul mediu, mergeam pe Calea Griviței, în vis de noapte.
Realitatea noastră spărgea tăcerea pietrelor, a câinilor și a pisicilor
trecătoare, grăbide să se ascundă pe după mașini. Ochiul meu petrece pe după
sprâncele ei, ascunse de o frunte tânără de fată. În interiorul ei îmi găsesc
propriile mele paradisuri artificale, luminate, când și când, de sufletul ei,
pe lângă care dădeam târcoale, ca Romeo pe lângă Julieta. Voiam să o descopăr,
trăgând de pe interior miezul nucii ei. Voiam să-i dezleg mâinile, ca o
țesătura de broderie fină, prin care treceam cu un ac găuri și găuri infinite
de quasari. Frumusețea ei se prăbușea sub propria ei greutate, de unde renăștea
universul ca o singularitate. Lumea mea se ascundea în noaptea ei din interior,
iar buzele i se mișcau, incandescent, printre trenurile din Gara Basarab.
Gara Basarab
Trenurile din gara basarab treceau pe corpul iubitei, în
goană, cu mâinile mele și descurcau toate amintirile ei din păr ca firele de
broderie fină. Lucrurile erau mai vii ca tablourile din Louvre, iar ochii ei
întorși spre mine, ascuțeau atmosfera cu unghii de fier. Am furat-o din Paris,
ca pe un tablou prețios de monalisa să-l atârn pe pereții dormitorului meu. Era
învăluită de o aură ascunsă chiar și lui dumnezeu, pe care numai îngerii o
puteau gusta, în rai, la sfârșitul desertului. Eu îmi lingeam degetele pline cu
gemul ei, încercând cu vârful limbii parfumul tânăr de fată. Stăteam pe
fotoliul dormitorului meu, lângă pereții Giocondei, privind poezia. Fruntea ei
avea inima unui diamant, încrustat cu flori de naștere. Liniile mâinilor ei
plecau ca niște vene pe chipul meu și din ochii ei curgea ceară de parafină.
Cumva, solzii norilor izvorau pe capul meu și vata lor de zahăr mă încurca
între mâinile ei. Fulgi de zăpadă luau foc în iarnă și ultimii pământeni
priveau ultimele trenuri făcând dragoste pe șinele de tren din gara basarab.
Fata generală
M-am trezit din vis într-o noapte. Adânc cu ochii aproape
ieșiți din orbite vizitam o femeie generală cum se plimbă pe pleoapele mele, în
pași întinși, ca pe sârmă. Sărea în sus, tăcuta, ca și cum bucuria era
introverită. Bătea pe ochi întoarseri obosite, când noaptea nu ți se închide
mintea. Părul ei era șifonat de iubirea mea, iar fața avea trăsături comune,
oricărei alte ființe. S-a prins între întuneric și rest, ca între ciocan și
nicovală. Aud cum îmi vorbește prin toți porii ei, iar capul se înclină și
întunericul iese la iveală, ca ultimul mort viu. Poate s-a făcut dimineață sau
noaptea încă își plimbă soarele pe cer, în lesă, pe sub îngeri agitați,
neliniștiți. Din case mai cade câte o rouă galbenă pe umerii fetei generale,
culcată lângă mine. Poate s-a coborât pe o scară din ochi și s-a întins să mă
iubească. Am adormit liniștit în acea noapte, dar ziua, fata generală nu mai
era. Jaluzelele fremătau, iar plapuma era tăcută. Un alt coșmar sau poate o
altă realitate comună.
Nu te teme, toți sîntem fumători, viața ne fumează pe toți
Ea mă fumează, mă fumează de mă trage din sărite. Trage de
mine ca de ultimul ei bărbat, dar asta doar pentru că eu am fost prima ei
țigără și mă fumează continuu de 5 ani. Vrea să ne căsătorim, îmi zice. Dar eu
nu știu ce să fac și scutur scrumul. Mă întorc la ea, mirat de-a dreptul, îmi
ard ochii. Când mă sting, îmi aprinde capul cu o brichetă. Trag și o îmbrac în
parfum, îmi zice mereu că-i place dior-ul meu cu miros de kent. Tot timpul îi
simt buzele cum strâng din mine. E felul ei de a mă săruta, când e stresată.
Îmi lasă urme de ruj, un soare întors, șters pe picioarele filtrului meu. Pe
aici, pe gâtul ei, presez viața cu mici celule canceroase. Eu sunt moartea ei,
dar deocamdată ea nu mă ia în serios. Îmi promite mereu că se va lăsa de mine,
însă mâine, mă va aprinde din nou. Nu mă suportă, îmi zice. Sufăr când trage
tare din sufletul meu, tot tutunul. Dar după mă umezește cu sentimentele ei,
mieros. Scuipă uneori pe jos, flegmatic gustul meu. Glasul ei îmi face pielea
de găină. Când se supără pe mine mă ține între dinți și mă torturează. Gingia
ei împinge pe corpul meu și îmi ies toate organele la suprafață, ca jucăria din
oul Kinder. Într-o zi mă voi stinge și știu prea bine, că atunci, mă va înlocui
cu o altă țigară. Iar eu voi rămâne undeva în coșul ei de țigări stinse, iar
până și bricheta, prietena ei cea mai bună, mă va părăsi. Dar eu nu sînt
luceafărul și nici tu cătălina. Eu sînt cancerul tău. Și, într-o zi, îți voi
atinge plămânii, cum nici un alt bărbat nu te-a mai atins vreodată. Te vei
sufoca cu mine, iar gâtul tău va arăta ca un cimitir de bărbați fumați, atunci
când eu voi fi doar un chiștoc lăsat prea mult la soare.
Cristian Gălățanu (n. 23 ianuarie 1998, București): A studiat la Colegiul Național „Mihai
Eminescu” (clasele V-VIII) și la Colegiul Național „Octav Onicescu”
(clasele IX-XII). Este student la Facultatea de Drept din cadrul Universității
din București. A publicat în revistele literare Boem@ (poemele neant,
priviri, sentiment și țărână în nr. 75, mai 2015) și Luceafărul de
dimineață (nr. 9 din 2016). A fost prezent la mai multe festivaluri
literare, printre care Literatura tinerilor (ediția a II-a, Neptun,
14-15 septembrie 2018) și Intercontinental Youngpoet Istanbul Festival (editia
a III-a, 10-14 octombrie 2018). Cristian Gălățanu a debutat cu proză în revista
literară Luceafarul de dimineață (nr. 2 din 2017). Prozopoeme din volumul
Geniul și Megalodon, publicat de Cristian Gălățanu, au fost traduse în engleză
și turcă de traducătorul turc Mesut Șenol.
La Cristian Gălățanu încântă neliniștea cu care foarte
tânărul autor, încă student, agită ideile, se luptă cu conceptele și își caută
stilul precum și dorința ferventă de a spune, de a se exprima cât mai mult și
mai variat, precipitat și năvalnic.
(Horia Gârbea, în revista literară Neuma, nr. 7-8, iulie-august 2018)
Volume publicate:
selfie. dumnezeu și
khayyam (poeme, o piesă de teatru și poeme în
proză, editura Vinea, colecția Debut, 2015)
Geniul și Megalodon (prozopoeme, editura Vinea, 2018)
Prezențe
în antologii:
1918. Ce-ar fi fost
dacă... Istorii contrafactuale
(proză, cu fragmente din viitorul volum Geniul României Mari, editura
Neuma, 2018)
1312 Sirene (cu poemul în proză Și în 2020 te iubesc!)
Copyright © 2020 Cristian Gălățanu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.