Valentina Miroiu – Speranță sinucugașă (2019):
Invadată, dar nu învinsă de
incertitudinile pe care viața i le așterne în față, Valentina Miroiu compune
poeme în registru mistic, deși, potrivit vârstei, acest lucru ar părea, cel
puțin la o primă vedere, impropriu. Întrebările pe care tânăra poetă (abia
ieșită din adolescență) și le pune, și la care, de cele mai multe ori pare a nu
găsi răspuns sau măcar un răspuns convenabil, se construiesc unele pe altele
într-o alcătuire arhitectonică bine conturată, plăcută ochiului. (...) Poemele
Valentinei adunate în acestă carte, nu fac decât să ilustreze cu aplomb
zbaterea sa interioară, când mistuită de problemele existențiale în care se
pierde și se regăsește continuu, când halucinată și extenuată de o iubire neâmplinită,
alteori temătoare în fața unei unei noi provocări sentimentale la care, aparent
paradoxal, se înhamă sârguincioasă, ignorând riscurile inerente unei asemenea
„corvoade”. Una peste alta, Valentina Miroiu ne dezvăluie nonșalantă
feminitatea ei încă nedospită și se dezvăluie pe sinecu curajul hrănit de
inconștiența vârstei, dar și de talentul cu care a fost înzestrată la naștere,
semn al unei cariere scriitoricești pe care eu, martor al devenirii sale
poetice, îl găsesc mai mult decât promițător. (extrase din recenzia Între
speranța sinucigașă și întrebările dătătoare de viață semnată de poetul
Eduard Zalle)
Speranță sinucigașă
Speranța s-a spânzurat într-un nod ambiguu.
Nu-ți mai rămâne decât să-mi atârni de gene tot ce visezi,
șoptindu-mi ceva de neînțeles la ureche.
Strigătul tău nu mai poate fi auzit de nimeni
și găsirea drumului către casă a devenit imposibilă.
Doar o scriitoare
Sărmana, e doar o scriitoare.
N-o să știe să te iubească altfel,
decât bolnav ș-o să te scrie până o să rămână pustiită.
O să verse lacrimi sub formă de sintagme
și n-o să înțeleagă nimeni de ce are atât de multe
și, totuși, e atât de fericită!
O să te sece de amintiri, că-i plac poveștile.
O să facă din tine un roman, un poem sau o tragedie
și poate doar așa o să înțelegi de ce iubirea ei
este cel mai frumos blestem cu care ai fost binecuvântat.
Dar, poate c-o să fii obosit să o tot vezi cu țigara
într-o mână
și cu un pix în cealaltă,
ușor amețită de atâta vin și viață
sau istovită să-și scrie moartea pe atâtea foi
pe care tot ea o să le ardă în cele din urmă.
Cu indexul subțire, funebru despicat,
caută cratima pe care n-ar fi putut să o fi uitat.
Îi trebuia doar un cuvânt al tău,
unul singur, dezbrăcat, pe care să-l crească înzecit,
nevătămat.
Te iubea cu tot cu semnele de punctuație.
Păpușa de porțelan
Cuvinte ușoare se preling printre ramuri înzăpezite
Din scrum și cenușă a renăscut o păpușă.
O păpușă de porțelan cu sufletul zgâlțâit,
se înalță pe culmile cerului vinețiu,
se lasă purtată de boare și vânt,
te caută mereu prin etern.
Emoțiile o învăluie într-o
cămașă de forță.
Durere de oase, tremurânde, docile, înfrigurate.
Aruncă-mi în brațe părerile de rău,
taie cu atenție tivul inegal al visului ideal,
dar lasă-mă să trăiesc așa cum simt.
Meduze amare
Se întâmplă uneori să ne întâlnim tăcerile în taverne
stradale
Să depozităm meduze amare în buzunare,
Să brodăm povești nemuritoare
Între asfințit și răsărit de soare.
Atunci când surâsul tău naște aurore boreale
În sufletul păsării călătoare…
Torn whiskey în pahare
Îmi șoptește la ureche
Ți-am mai spus vreodată
că tulburi mările cu oscilația ta
cutremurătoare?
Copyright © 2019 Andreea Valentina Miroiu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.