Într-un sat de munte poţi ajunge
pe o margine de cer
veghind permanent să nu te fure
oboseala sau gîndul.
Casele sunt aşezate
ca nişte cuvinte într-o poezie
ele au un rost şi un rest de veşnicie
iar dacă ai încerca să le clinteşti
fie şi în închipuire
de îndată se va urzi absenţa
sorbite fiind pe neaşteptate
de abisuri ciudate.
Toate vin de departe şi de demult.
Aici nimic nu moare
deşi există în toate un sfîrşit
toate sunt ca o chemare
şi parcă cineva nevăzut
le ocroteşte din înaltul cerului.
Nu ştii nimic
deşi aparţii locului
iar înstrăinarea e ca o haină
care nu ţi se potriveşte.
Te apropii încet de cineva.
Îi spui bună ziua
şi deodată se rupe vălul
de pe faţă
uitînd definitiv
cine eşti.
Într-un sat de munte
poţi fi
doar ca lumina
la imperativ.
Revelaţie
Aruncă în el cu vorbe
cu zvonuri deşarte
îl ameninţăcu pierderea sufletului.
Pînă la urmă omul se lămureşte
că e ceva la mijloc
şi pe el nu-l cuprinde.
I se aminteşte istoria
şi vede că istoria se repetă
fără să se clintească nimic
din firea omului.
Pînă la urmă
Adevărul ajunge în cărţi
o pură ficţiune.
Ca pe covoare îi scutură
codul genetic
îi anticipă pînă la o milionime de
secundă
mişcarea pleoapelor
cînd va vedea moartea.
Îi numără paşii
pentru o sută de ani de singurătate.
În laboratoare ultrasofisticate
genialoidul
cu prea fine mănuşi protectoare
jubilează
realizînd
cum se moare mai uşor şi mai repede
încît l-au făcut pe om
să creadă
că veşnicia e vorbă în vînt
gumă de mestecat pentru sofişti.
În schimb
nu au reuşit să prevadă
nici în vreo cabală
surparea umană
dacă omul se va întîlni vreodată
cu el însuşi.
Vămile
eterne
De departe te întîmpină
toate ale firii prospere
cît mai aproape de moarte
cuvinte perindate
şi suflete suspendate
precum lumina se răsfaţă
în merele coapte.
Raze aurii se răsfiră
în somnul pădurii obscure
şi zboruri frînte
precum izvoare întrerupte
prefigurate în peisaje abstracte.
Nimeni în preajmă
pe calea solitară
a însingurării străine
martor e doar Verbul rătăcirii
pe calea şerpuitoare a iubirii.
Sufletul întrezărit răzbate
pînă în pragul uimirii înalte
fruct al aşteptării oarbe
şi al însoţirii promise
în tărîmuri interzise.
Călătorul etern al luminii
se lămureşte în cele din urmă
cum arde pe altarul de piatră
mugurul galben al părerii de sine.
Eşti ceea ce vezi
precum se adevereşte
ceea ce scrii
precum numele morţilor
sunt fructe plăcute pentru cei vii
precum înstrăinîndu-ne
ne oglindim în figurări suspecte
precum ne vom vedea sufletul
pecetluit şi adumbrit
la vămile eterne.
Urma
zborului interior
Trezire
din adîncuri surpate
din veşnicia abruptă
şi de o prea grabnică
şi arzătoare trecere
fără ca nimeni să observe
precum ochiul triadic
face să se elibereze
cuvinte răsărind de la sine
în urma zborului interior.
Sufletul ne urmează spre o culme
spre un dincolo
de unde nu s-a întors nimeni
să ne spună
dacă e o altă lume
mai rarefiată
sau e aceeaşi lume pustiită
de noroc şi întîmplare.
Prin isteţime şi iuţime de gînd
fiindu-ne prilej de încîntare
de întîmpinare
a celuilalt
aşteptat
precum te-ai întîlni
cu tine însuţi
pe o prea îngustă cărare
lumina săgetînd
cu razele-i prea scurte
şi clare.
Urmuz
Uimire persistentă din copilărie
în faţa bobiţelor de hurmuz
rotunde şi sclipitoare
precum cele de strugure
înşirate ca literele vii
din clasele primare
îmi amintesc de Urmuz
marele inchizitor al semnelor precare.
Singur fiind
îşi îngăduia să rîdă în cascade
cînd i se părea că-l aude pe Dumnezeu
cum doar lui îi vorbeşte.
Urmuz e însăşi uimirea pură
de cum e posibil
ca neîntrerupt
ceea ce nu se împreună
să curgă precum apa cu sensul la urmă
să ţi se strecoare uşor înţelesul
scăpătat ca apa printre degete
precum strălucirea nefirească
a şarpelui în amiază
făcîndu-şi nevăzută şerpuirea vicleană
printre buruieni, în mărime narurală.
Înlemnit de uimire
nu atît ceea ce vedeam
curgător şi neîntrerupt
mă fascina
cît înfiriparea de sine
în cuibul amintirii.
Cum de se poate
ca atît de repede să se lepede
urma clipei sterpe
cît stă firul de apă pe lespede
şi clipa trecerii să nu se repete.
Abia mai tîrziu am înţeles
că Pîlnia lui Stamate
e urechea noastră imaginară
în care cineva toarnă din prea mult
tumult
fără milă
vacarm şi bruiaj
hohote de spaimă
izbucnite din preaplinul de sine.
Stamate e chiar Urmuz în versiune
scripturală
şarpe strălucind ca un sunet rotund
strecurat neîntrerupt şi fără cenzură
să se poată întrupa cuvîntul rostit de
făptură.
Portativul lui Urmuz e ca un ecran
diafan
pe care lucesc lacrimile negre
înaripate
precum toamna lăstunii
pe firele de înaltă ficţiune
ciripeau urmînd o partitură de neume.
Urmuz e privirea avidă de sine
şi auzul prea fin în care se urzesc
suspine.
Urmuz e şi zvonul de veşnicie
pe care-l fac augurii într-o hermetică pădure.
Augurii mă întîmpinau la intrare
şi mă însoţeau pe cărarea în soare
cînd mergeam să culeg negrele mure.
Gheorghe Simon (n. 27 martie 1950, la Mănăstirea Agapia, judeţul Neamţ - d. 15 mai 2021): Clasele primare
şi gimnaziale le-a făcut în comuna Agapia. Este absolvent al Liceului “Ştefan cel Mare” din Tg. Neamţ (absolvent în 1969) și al
Facultății de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
(absolvent în 1975). Înainte de repartiţia în învăţămînt, în şedinţa
Rectoratului Universităţii, a fost propus pentru învăţămîntul superior şi
cercetare, propunere de care nu a beneficiat, din motive politice şi birocratice,
acceptînd numirea, ca profesor de limba franceză, la Şcoala “Nicolae Grigorescu” din Agapia. Este membru fondator şi redactor
şef-adjunct al revistei Opinia studenţească (1974-1975). Gheorghe Simon a debutat poetic în
anul 1969 în ziarul Ceahlăul.
Gheorghe Simon a publicat
poeme şi eseuri în revistele literare România literară, Viaţa
Românească, Convorbiri literare, Poezia, Timpul, Cronica, Poesis, Conta, Dilema Veche, Feed Back și
a primit mai multe premii literare acordate de publicațiile Luceafărul,
Ateneu şi Tribuna (pentru eseu). A participat la Colocviile de poezie,
de la Tg. Neamţ, în condiţii de vitregie culturală şi de agonie spirituală,
marcate, însă, de biruinţe şi de împliniri poetice, creatoare, prin prezenţa
însufleţitoare a celor mai buni poeţi din generaţia optzecistă. Este membru al Asociaţiei
Europene „François Mauriac” şi membru al Uniunii Scriitorilor din
România.
Eseuri de
specialitate publicate:
La quête sans
conquête (Franţa, 1994)
James Joyce, une
lecture roumaine (Franţa, 1996)
Sylvie Germain ou
la trenscendance du silence (Franţa,
2012)
Fulgere captive (poeme, editura Junimea, 1984)
Viaţa după Iisus (poeme, editura Panteon, 1996)
Duminica absenţelor (poeme, editura Princeps Edit, 2004)
Ardere de tot (poeme, editura Princeps Edit, 2009)
Amin Agapia (poeme, editura Princeps Edit, 2012)
Fractalia (editura Princeps Multimedia, 2014)
Dialoguri la Agapia (editura eLiteratura, 2014)
Dumnezeu citeşte din cartea vieţii (editura eLiteratura, 2014)
Jurnalul unei asceze (editura eLiteratura, 2014)
Nume şi chipuri (editura eLiteratura, 2014)
Canonul iubirii (epistole, editura Princeps Multimedia, 2014)
Canonul iubirii (poeme, editura Princeps Multimedia, 2015)
Fiul Agapiei (poeme, editura Timpul, 2015)
Agapia perpetua (poeme, editura Timpul, 2017)
Teofania (poeme, editura Doxologia, 2017)
Calea Iubirii (poeme, editura Timpul, 2019)
Calea Numelui (poeme, editura Eikon, 2019)
Liturghia Clipei (poeme, editura Doxologia, 2019)
Citește aici: Gheorghe Simon - Omul aflat la răspântie
Citește și: Gheorghe Simon - Au înflorit spinii
Copyright © 2019 Gheorghe Simon
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.