Și corbi și rădăcini străine
și mai ales tu, ai cariat grinda casei
mele, "tempo!"
Ferestrele despletesc vântul
zgâriind pe pereți graffiti.
A vioară spartă cântă dușumeaua
păianjenilor grași din pupilă.
Crezi că urletul războinicului
bătându-se-n platoșă, este definitiv?
Fac un pas șovăielnic în albul crinului
si încă unul, amețindu-mă-n dansul
benevol.
"Fiat lux!", murmur.
Tu rămâi doar cu aerul în coasă.
***
Nu este nimic de cunoscut aici. Nimic de
iubit. Nimic de oblojit.
Umbră în secetă, acoperiș în furtună,
oxigen și celuloză e copacul în ființa lui.
Poți încă să vii, copile,
cum veneai în decalogul predat.
Adu-ți și mingea aia nesuferită
și-nvinețește-mi ochii a greșeală..
Poți să aduci și coarda din care să-mi
faci spânzuratoare... dar fii blând... și vino...
Cât am încleștarea înfiptă în glie,
vino să iei alocația târzie de fior.
Și am așteptat.... punând semințe...
Statistica susținea după minuțioase calcule
că am fost foarte înaltă.
Dreaptă! Cu picioarele pe pământ și
capul în nori.
Primisem și certificat de calitate ISO
(iubire, susținere, omenie).
De dragul tău, nici crengile uscate nu
le-am fasonat la vremea lor.
Ca piciorul vieții să nu-ți pună
piedici, nici frunzele nu mi le-am măturat,
covor să-ți fie.
Ți-am primit corbii prieteni și cariile
în vizită.
Așa spusese sămânța în zori!
La ceas de odihnă, trecând spre soare,
o rândunică mi-a oftat avertizarea.
Am râs!
Ce imatură pasăre călătoare!
Îmi fac din crengi cârje.
Nu... nu mai este nimic aici.
La orizontală doar ecoul oftează.
***
O boabă de fasole, două de linte, una de
mazăre... și-o perlă!
Nu alergasem prin nisipul deșertului,
azi.
Doar insolația dromaderelor am pândit-o
la TV,
mormăind pietrelor din rinichi
invitația viitoarelor brățări.
Iau boaba de fasole și o mușc.
Acum am două.
Doi rinichi mușcați.
Lintea o lipesc pe ochi cu salivă
Acum pot să văd prin pleoapele
transparente o meduză.
Dromaderele încă se leagănă.
Mazărea face echilibristică pe nas
în timp ce-n castronul vulcanilor
clovnul caută perla....
***
Nici o pasăre nu-și cântă singură...
În osul coastei flotante
zvâcnesc simfonii ciudate.
Începe dansul spre bisturiul
esteticianului
și mă preling clepsidră
talie perfectă pentru lațul privirii
tale.
În freamătul de "mimoza
pudica"
nu înțeleg ce cântă pasărea
și-n uleiul tăcerii murmur...
murmur...
***
"Cogito... și mai cum?" mă
întrebi, zeflemea.
Azi vrei să pari deștept și vii la
mansarda mea cu scara.
Coborâsem de mult...
Nici nu fusesem acolo de secole,
dar în dizertația ta de apărare, eu
trebuia să locuiesc sus,
căci sus e mai ușor de văzut de jos, nu?
M-ai surghiunit la vedere, ținta fixă a
neputinței tale
și ai pus afișe cu "intrarea
liberă"
ca puhoaiele să grohăie cu pușca la
ochi.
Strigai: "Cogito... și mai
cum?!"
Nu auzeai că-n grădină,
un arici rătăcit
șoptea politicos "ergo sum... ergo
sum..."...
***
Vorbim despre vreme
ca și cum nu ar mai fi nimic de observat
în univers.
- Azi o să plouă!.... zic.
Fereastra înrămează tremurul frunzelor
și-n poală palmele cuminți, îngheață.
- Au zis la meteo?... zici,
și inima ia startul în cursa cu
obstacolele fricii.
E inevitabil totul în gândul speriat de
fior.
Urmează să erupă vulcanii aceia
sălbatici din permian.
Secunda încremenită a alegerii
ține-n palmele cuminți
o inimă alergând desculță.
Plouă. ..
Azi la meteo,
timpul nu a fost probabil....
***
Ce iei cu tine, când pleci, străine?
Tolba de vorbe a prietenilor,
smoking-ul plimbat la ateneu,
neputința nopților de însingurare?
Ce lași din tine, cât stai, străine?...
Azi vreau să fac conversație de salon
cu unghiul mort.
L-am pitit undeva,
când vacanța părea eternă
și nu mai știu
folderul provocării cum să-l mut pe
desktop.
E clar că-i mut unghiul.
Nu are nici un punct de vedere sub
ochelarii prezentului.
L-am învățat pavlovian să tacă
și l-am hrănit cu disimularea.
- Bun soldat!... zic.
Azi e vremea capitulării străine!
Am o bocceluță albă pe cap! Predau
ștafeta! Vino!
El... nimic....
În reflexia pixelilor descifrez
viitorul.
Îmi peticesc aripile
și mă arunc în gol...
***
Cunoști liniștea ciudată înainte de orice.... definitiv?
Buza spânzurată în vidul pantofilor fără
pași,
plexul solar anulat în upercut-ul
durerii,
tu, în pirueta neterminată...
Și pentru că știi... nu păstra ultimul bilet
de tren!
Testează însingurarea
din echilibrul unui
"arabesque" setat să rămână pe poante,
prelinge-te grațios spre vagonul acela
regal
în care rezervarea e demodată.
Fără menajere, fără lorzi,
vom legăna cupa perdantului în liniștea
mulțimii.
Un singur reflector va lumina
definitivul
unui "pas de deux"
imaginar...
***
Tăcerea coboară
sub genunchii obosiți de atâta arat,
prin lanurile nimănui,
deși doar anul acesta târziu,
are rod.
Numără cuvintele ce ar fi putut mângâia
coama sălbatică a îndoielii,
le așează mărgele cuminți pe gleznă,
motiv de înfiorare
pentru întunericul ce exilează
dreptul la replică....
Ildiko Șerban (n 20 octombrie 1963, Târgu Mureș): A publicat poezie și proză scurtă în Zig-Zag, Hunedoara exclusiv,
Kilometrul zero, Provincia Corvina, Sintagme literare,
Arhipelag.
Copyright © 2019 Ildiko Șerban
Utilizarea integrală sau parţială a
articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.