MARIUS ALBERT NEGUȚ
Ce ai avut cu caii, Doamne?
Le-ai luat noblețea și sufletul
neînfricat
Și i-ai lăsat să care zoaie și oameni
fără vână de
bărbat!
Dar cu bărbații, ce ai avut?
Din cavaleri principiali și mândri-n
toate cele,
I-ai transformat în juni pensați, aduși
ca spicele!
Femeia, stâlpul nevăzut al casei,
Azi, șoapta dulce a pierdut. A devenit
ostilă.
Unde-i candoarea ce-a avut, puterea ei
subtilă?
Ai luat din prunc, chiar ascultarea,
Respectul de părinți, de cer, de dascăl.
Ajuns adult, astfel crescut, nu își mai
recunoaște
TATĂL!
Efemer
Iarna, omule, este despre tine și
sufletul tău...
Este despre fâlfâiri, pâlpâiri, gânduri
dosite
și dor, mult,
mult, dor...
Ce alt anotimp te poate ajuta mai mult,
să
înțelegi
tristețea?
Să accepți singurătatea, dar și să
apreciezi
dogoarea unui
alt suflet?
Când, dacă nu atunci când gerul îți
îngheață
inima, poți pătrunde, cu adevărat, darul
divin al
unei îmbrățișări?
Și oare, cine îți poate arăta mai bine
decât fulgii
de nea - puri și efemeri ca însăși
puritatea -, că...
Te vei topi...
Te vei transforma în lacrimă, omule,
apoi
în amintire,
apoi...
Dacă ai cu adevărat noroc, hulub alb
renăscut
din azur, vei pluti, din nou, inexorabil,
spre o altă topire.
Pare trist, dar să uzi pământul, nu e
puțin lucru!
Cu adevărat trist ar fi să nu o faci...
Nebun
de dor
În seara asta, lumea s-a sfârșit!
M-am rătăcit de tine...
Și singur, fluture smintit,
De luna mă izbesc, uimit,
Durerea să-mi aline.
Căci inima o simt povară.
Bătaia ei, un chin.
De acum, trăiesc doar într-o doară,
Dorindu-mi, pentru-a mia oară,
Să-ți simt, din nou, parfumul fin.
N-am fost sortiți, dar n-am crezut
Să mor, de nu te am.
Din clipa-n care te-am pierdut,
Precum un înger decăzut,
Caut al tău balsam.
Iar, de prin soartă nu voi da
De-un leac, să mă aline,
Pribeag, dement îmi voi urla,
Până când dorul va-înceta,
Chemarea-mi către tine.
Inimă
rece
Mă întreb...
Scaunul gol, acoperit cu alb,
Mă așteaptă pe mine?
Dacă da...
Desenează o inimă rece
Pe neaua ce vine.
Sau îți este teamă că-n ea
Te voi recunoaște pe tine?
Chiar și așa...
Crud, cum ți-e gândul, tot sper,
Ca el să se îndrepte spre mine.
Reproș
nocturn
Chiar și așa, cu ochii închiși,
Te văd...
Ba chiar, inspir cu nesaț
Parfumul iasomiei pe care am rupt-o,
crud,
Pentru a-ți împleti cunună.
Ai privit-o, mirată de gest,
Ai cuprins-o în palmă
Și ai mângâiat florile albe,
Fără să știi că, deodată cu ele,
Îmi dezmierzi inima.
Apoi, m-ai rugat să ți-o așez pe cap.
Am vrut atunci să-ți alint tâmplele
Cu degetele-mi tremurânde,
Dar teama de a nu-ți scutura petalele
M-a oprit...
Acum, mă căiesc de parcă, în clipa
aceea,
Mi-aș fi refuzat împlinirea.
Ce prost!
Cum să nu mângâi o tâmplă de floare!?
Mai ales când se deschide
În chiar fața ochilor tăi...?
Cum să nu-i sorbi, ca o albină,
nectarul?
Oare crezi că fericirea e un tramvai
În care te poți urca oricând?
Sau viața ta este atât de plină,
Că nu mai suportă o clipă de rai?
Note depre mine
însumi:
Numele meu este Marius Albert Neguț. Am 43 de ani
și locuiesc în București. De profesie sunt merceolog. Am debutat cu romanul Îngeri Rătăciți - distins cu premiul Vasile Voiculescu în anul 2016 –
publicat la editura Libris Editorial. În anul următor, 2017, am publicat
romanul Inocența Păcatului, iar în 2018, romanul Din altă viață. În paralel, în Cărticica Practică, public lunar: articole, eseuri, povestiri.
Copyright © 2019 Marius Albert Neguț
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment