MARIUS ALBERT NEGUȚ

Ce ai avut cu caii?

Ce ai avut cu caii, Doamne?

Le-ai luat noblețea și sufletul neînfricat

Și i-ai lăsat să care zoaie și oameni fără vână de

                                                           bărbat!

Dar cu bărbații, ce ai avut?

Din cavaleri principiali și mândri-n toate cele,

I-ai transformat în juni pensați, aduși ca spicele!

Femeia, stâlpul nevăzut al casei,

Azi, șoapta dulce a pierdut. A devenit ostilă.

Unde-i candoarea ce-a avut, puterea ei subtilă?

Ai luat din prunc, chiar ascultarea,

Respectul de părinți, de cer, de dascăl.

Ajuns adult, astfel crescut, nu își mai recunoaște

                                                            TATĂL!

Efemer

Iarna, omule, este despre tine și sufletul tău...

Este despre fâlfâiri, pâlpâiri, gânduri dosite

                                și dor, mult, mult, dor...

Ce alt anotimp te poate ajuta mai mult, să

                                înțelegi tristețea?

Să accepți singurătatea, dar și să apreciezi

                                dogoarea unui alt suflet?

Când, dacă nu atunci când gerul îți îngheață

inima, poți pătrunde, cu adevărat, darul divin al

                                unei îmbrățișări?

Și oare, cine îți poate arăta mai bine decât fulgii

de nea - puri și efemeri ca însăși puritatea -, că...

Te vei topi...

Te vei transforma în lacrimă, omule, apoi

                               în amintire,

                                            apoi...

Dacă ai cu adevărat noroc, hulub alb renăscut

     din azur, vei pluti, din nou, inexorabil,

                                 spre o altă topire.

Pare trist, dar să uzi pământul, nu e puțin lucru!

Cu adevărat trist ar fi să nu o faci...

Nebun de dor

În seara asta, lumea s-a sfârșit!

M-am rătăcit de tine...

Și singur, fluture smintit,

De luna mă izbesc, uimit,

Durerea să-mi aline.

Căci inima o simt povară.

Bătaia ei, un chin.

De acum, trăiesc doar într-o doară,

Dorindu-mi, pentru-a mia oară,

Să-ți simt, din nou, parfumul fin.

N-am fost sortiți, dar n-am crezut

Să mor, de nu te am.

Din clipa-n care te-am pierdut,

Precum un înger decăzut,

Caut al tău balsam.

Iar, de prin soartă nu voi da

De-un leac, să mă aline,

Pribeag, dement îmi voi urla,

Până când dorul va-înceta,

Chemarea-mi către tine.

Inimă rece

Mă întreb...

Scaunul gol, acoperit cu alb,

Mă așteaptă pe mine?

Dacă da...

Desenează o inimă rece

Pe neaua ce vine.

Sau îți este teamă că-n ea

Te voi recunoaște pe tine?

Chiar și așa...

Crud, cum ți-e gândul, tot sper,

Ca el să se îndrepte spre mine.

Reproș nocturn

Chiar și așa, cu ochii închiși,

Te văd...

Ba chiar, inspir cu nesaț

Parfumul iasomiei pe care am rupt-o, crud,

Pentru a-ți împleti cunună.

Ai privit-o, mirată de gest,

Ai cuprins-o în palmă

Și ai mângâiat florile albe,

Fără să știi că, deodată cu ele,

Îmi dezmierzi inima.

Apoi, m-ai rugat să ți-o așez pe cap.

Am vrut atunci să-ți alint tâmplele

Cu degetele-mi tremurânde,

Dar teama de a nu-ți scutura petalele

M-a oprit...

Acum, mă căiesc de parcă, în clipa aceea,

Mi-aș fi refuzat împlinirea.

Ce prost!

Cum să nu mângâi o tâmplă de floare!?

Mai ales când se deschide

În chiar fața ochilor tăi...?

Cum să nu-i sorbi, ca o albină, nectarul?

Oare crezi că fericirea e un tramvai

În care te poți urca oricând?

Sau viața ta este atât de plină,

Că nu mai suportă o clipă de rai?

Note depre mine însumi:

Numele meu este Marius Albert Neguț. Am 43 de ani și locuiesc în București. De profesie sunt merceolog. Am debutat cu romanul Îngeri Rătăciți - distins cu premiul Vasile Voiculescu în anul 2016 – publicat la editura Libris Editorial. În anul următor, 2017, am publicat romanul Inocența Păcatului, iar în 2018, romanul Din altă viață. În paralel, în Cărticica Practică, public lunar: articole, eseuri, povestiri.

Pagina Facebook: Marius Albert Neguț

Copyright © 2019 Marius Albert Neguț

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.